Am trăit cele mai grele momente de când sunt mama Clarei. Extrem de încărcate emoțional și extrem de profunde. Dureroase, dar cu enorm de mult sens în dezvoltarea copilului meu, dar și a noastră, ca indivizi. Am învățat enorm de multe despre noi, despre ea, despre iubire necondiționată.

Povestea înțărcării Clarei am crezut că a început demult, dar confundasem principiul de înțărcare blândă cu cel de auto-înțărcare. Așteptam ca, la un moment dat copilul meu care toată viața lui își găsise alinare, iubire, hrană, siguranță, somn în sânul meu să se desprindă singur, ușor, natural. Nu s-a întâmplat asta, ba dimpotrivă, în momentul în care am rămas însărcinată, din cauza hormonilor, ceva o atrăgea și mai mult spre sân ajungând să stea 80% din timp, poate, acolo (am o prietenă care a rămas însărcinată la un an de la înțărcarea fetiței mai mici cu două luni decât Clara, iar din acel moment copilul a fost brusc din nou foarte atras de sâni).

Primul semn al sarcinii mele a fost durerea chinuitoare de sâni, în special la atașarea Clarei. Inițial am crezut că am vreo perlă de lapte sau vreo ragadă, deși mi-era foarte greu să înțeleg cum s-ar fi putut produce într-o atașare perfectă după doi ani și jumătate de alăptat. Nu a fost asta. Iar după ce testul de sarcină a arătat cele două liniuțe am început să fac legătura cu sânii sensibili din timpul sarcinii. Ulterior mi s-a confirmat de către cunoștințe și de către medic că da, alăptatul în sarcină doare. Rău. Există și excepții, dar sunt excepții.

Iar faptul că ajunsese să se atașeze de zeci de ori pe zi, combinat cu perioada de rău copleșitor din primul trimestru, în care singurul lucru pe care mi-l doream era să am spațiu să respir și să vomit, m-au făcut să începem, cumva, înțărcarea conștientă.

În procesul meu de “înțărcare blândă” de dinainte lăsam ritmul renunțării în mâinile Clarei, tot ce făceam eu fiind să îi povestesc că la un moment dat, când va fi pregătită, va renunța și că al ei corp are nevoie de apă atunci când îi e sete, de mâncare atunci când îi e foame și că iubirea și conectarea poate exista și fără sânuț.

După 1-2 săptămâni de rău constant am discutat cu Emilian despre cum ar trebui să procedăm și m-am gândit să îi fac un program cu doar trei mese/atașări pe zi + noaptea program normal (= adormit cu sân și avut sânul la dispoziție oricând până dimineață inclusiv). Nu eram, însă, sigură că este cea mai bună variantă și n-am acționat, însă într-un moment în care Emilian m-a văzut poate mai epuizată ca oricând, i-a propus Clarei schimbarea. A întrebat-o cu entuziasm, făcând-o să își dorească, nu doar să fie de acord, să mănânce de trei ori pe zi și, practic, să înceapă renunțarea la sânuț.

Am stabilit trei ore din zi la care să stea la sân, am setat împreună o alarmă, iar mie nu îmi venea să cred că într-adevăr facem asta. Nu înțelegeam cum va putea Clara, un copil care a avut sânul la dispoziție oricând și oricât toată viața lui de până atunci, va putea să renunțe la el. Treptat, dar să renunțe, în definitiv. Ceea ce m-a făcut să privesc, totuși, cu optimism totul a fost, pe lângă entuziasmul ei ciudat chiar, ușurința cu care eu puteam, brusc, să încep să dau drumul celei mai minunate conexiuni din câte am trăit vreodată: momentele alăptării puiului meu.

Cred că e important să alegem momentul în care simțim să facem asta fără presiune, fără forțare, fără să grăbim lucrurile sau, din contră, să tragem de ele. În momentul în care mi-am dat seama că încep să am momente în care îmi doream ca Clara să mă lase, efectiv, în pace, momente în care nu mai puteam suporta atingerea ei sau contactul atât de apropiat (repet, toate de la răul foarte mare din primul trimestru), am acceptat faptul că e timpul și, cumva, mi-a fost mult mai ușor decât îmi imaginasem vreodată că îmi va fi mie, care plângeam doar când mă gândeam la înțărcare într-un viitor incert, dar îndepărtat.

Primele câteva zile au fost bune. Chiar foarte bune. Dar iată că pe subiectul evoluției emoționale a copilului în perioada înțărcării nu mă documentasem. Nici nu știam de unde. Așa că m-a bușin momentul regresiei. Momentul în care, după zile întregi de trei mese pe zi luate cu ușurință și cu o mare bucurie și dans când suna “alarma de sânuț” Clara a început să îl ceară din ce în ce mai mult între alarme, iar eu, găsind scuze de oboseală, durere în urma unei lovituri etc., îi dădeam. Nu simțeam că cedez, ci doar că o iau ușor și îi dau timp. Dar ea împingea limitele din ce în ce mai mult pentru că real nu își dorea să renunțe și începea să simtă că îi e greu. Foarte greu.

A fost un punct, însă, în care, acasă, după cele 2 minute de stat pe telefon pe care le are zilnic pentru a se uita la poze, Clara s-a înfuriat, a început să plângă și să ceară sânul. Iar eu am avut un moment de fermitate mânată inclusiv de oboseală și epuizare pe partea de alăptat din cauza contextului cu totul și i-am spus “Nu.” A fost pentru prima oară când i-am refuzat sânul categoric, fără posibilitate de negociere. Pentru că am considerat, și i-am explicat asta Clarei, că sânul poate fi justificat poate pentru oboseală, foame, iubire sau ca remediu pentru lovituri și durere, dar nu pentru frustrarea cauzată de timpul de stat pe telefon care s-a scurs. Clara s-a înfuriat și mai tare și a început să tragă de mine, însă m-am păstrat fermă pe poziții pentru că știam că am o un motiv real și perfect valabil de a refuza, aliniat cu principiile noastre. Între timp a venit și Emilian, i-am explicat care este situația în timp ce Clara intra în primul ei tantrum real de până atunci. Cu urlete, cu împins, cu tras de mine, cu lacrimi care nu se mai opreau și valuri de furie și frustrare cărora nu le putea face față altfel. A durat o oră și jumătate. A fost crunt. Pentru ea, pentru noi. Nu mai fusesem puși în situația asta vreodată, dar știam teoria. Știam că are nevoie să o conținem, să fim acolo cu și pentru ea cu răbdare, iubire și atât, simțind odată cu ea, dar la altă intensitate, durerea, neputința, constientizarea dureroasă a faptului că, în curând, atașamentul de sân nu va mai fi. Pentru că eram atât de conectați încât îi simțeam, real, emoțiile.

Pe Emilian îl respingea total, așa că s-a așezat pe canapea și a fost alături de ea la ce distanță i-a fost ei comod, fără să se miște, fără să spună nimic, fără să lase măcar vreo secundă spațiul de aici și acum pentru orice telefon sau mesaj a intervenit. A respins tot și a stat acolo cu noi până la final. Și nu doar la primul tantrum, ci la fiecare în parte. De fiecare dată cu aceeași blândețe și răbdare, lăsând totul de-oparte pentru Clara și pentru mine, pentru că am simțit că am făcut asta împreună. Toți. Și chiar dacă pe termen scurt pare că nu contează pentru ea, fiecare spațiu de siguranță creat astfel nu doar de mine, ci și de tatăl ei, va clădi în ea stilul de atașament sigur pe care ni-l dorim pentru ea.

Eu, la fel, am stat lângă ea. Pe covor, pe canapea, observând-o, ascultându-i nevoile, stând ba mai aproape, ba mai departe, în funcție de cum simțea ea că are nevoie de alternanța spațiu-apropiere care uneori se schimba de la o secundă la alta, oprindu-i cu blândețe mânuțele care mă trăgeau de tricou, oferindu-i brațele mele pe care le refuza și uimindu-mă de felul în care reușea, în toată acea furie nemaiîntâlnită până atunci, să nu mă lovească nici pe mine nici pe ea. Simțeam cum ma transformasem într-un rezervor de calm, iubire, blândețe, pace, din care parcă o alimentam treptat, foarte treptat, în ritmul ei, fără niciun strop de grabă sau lipsă a răbdării, susținând împreună cu ea toată durerea ei. Ușor a început să nu mai tragă de tricou, la un moment dat urletele au început să aibă pauze între ele tot mai dese, apoi a început să se apropie, iar după o oră și jumătate uraganul a trecut.

Toți trei eram epuizați. Dar simțeam o eliberare uriașă pentru că am reușit împreună. Clara a reușit, iar noi am fost acolo, amândoi. La fel ca în toate celelalte episoade asemenea care au urmat. Și au fost multe.

Următoarele cinci zile au fost liniștite, după care a existat un nou tantrum de 30 de minute. Dragostea a reușit să se regleze mult mai repede. Dar următoarea zi a mai venit un val. Apoi în cealaltă zi încă trei, iar acela a fost momentul în care am cedat. După acea zi am început să îmi pun reale semne de întrebare cu privire la ceea ce făceam. Mi-era teamă să nu provoc traume, să nu fac ceva greșit, să nu clădesc în ea frică, sentiment de abandon sau respingere. Așa că, a doua zi am apelat la un consultant în înțărcare. Dar revin aici mai târziu.

Cea mai grea zi a mea ca mamă, cu trei tantrumuri de câte 30 minute la distanță mică între ele, timp insuficient pentru mine să mă încarc. Urcasem toți trei până la garsoniera unde am stat eu și Emilian înainte să o avem pe Clara pentru a verifica ceva după ce tocmai fusese eliberată de un chiriaș. Pe un fond de oboseală, foame și sete pe care încă le asocia cu sânul, neputându-le identifica separat, a început un tantrum de 30 minute, apoi 10 minute de liniștire în care ne pregăteam să plecăm, iar Emilian a făcut un gest care, în mod normal, n-ar fi deranjat-o pe Clara, dar acum era clar c-o va deranja. Și știi cum te aprinzi că soțul a dus gunoiul când, de fapt, problema e alta? La fel a fost și cu Clara care a început a doua furtună de 30 minute care s-a terminat doar pentru că a adormit epuizată pe canapea în timp ce plângea. Emilian a plecat să îmi aducă ceva de mâncare în timp ce eu am rămas cu Clara, privind-o cum doarme. Mi-era rău, somn și extrem de foame. Clara s-a trezit după o oră continuând instant de unde o lăsase, cu, practic, al treilea tantrum. După aproape 30 minute în care încercasem să îi explic că îi e foarte foame și sete, la fel, cu blândețe, am simțit că explodez. Exteriorul părea calm, dar nu mai puteam. M-am pus în genunchi pe covor, mi-am acoperit fața cu mâine și i-am spus pe un ton calm, dar apăsat: “Mama, mă simt extrem de furioasă. Am nevoie de spațiu.”. Se agăța și mai tare. “Mama, simt să lovesc și nu vreau să fac asta. Mă voi ridica și voi lua puțină distanță până mă liniștesc.”. Cumva, în plânsul continuu și țipetele ei printre care abia reușea să mă audă, a înțeles și mi-a dat spațiu continuând tantrumul la un metru distanță, la fel, fără să aibă tendința să se lovească. Doar plângea, țipa și striga că vrea sânuț. Emilian era în continuare implicat energetic (asta simțeam, că suntem o energie toți trei; aceeași energie. Mereu, la fiecare tantrum), dar Clara focusându-se doar pe mine, resimțeam consumul de resurse ca fiind enorm. S-a liniștit când a acceptat să ia prima gură de mâncare, apoi pe-a doua, apoi să bea apă, conștientizând că, de fapt, nevoie ei era de asta, nu de sânul care oricum nu îi mai satisfăcea demult, decât superficial, foamea și setea. I-a luat mult să vrea, în contextul sânului, să își asculte corpul și să îi dea ce are nevoie. Să înțeleagă că a creacut suficient încât să poată să își numească trăirile. I-a fost enorm de greu să lase de-oparte dorința instinctivă a puiului de om spre locul cald și sigur de la sânul mamei și să înceapă să își simtă și definească nevoile.

Dar cel mai greu i-a fost Clarei să înțeleagă în toată acea perioadă de, cred, două luni de plâns mult (pentru că ușor-ușor, după prima lună n-au mai fost tantrumuri atât de violente) că iubirea, mai ales, o poate simți și fără sân. La început nu voia să conceapă să încerce măcar să ne conectăm altfel. Nu voia să vină în brațele mele, să mă lase să o mângâi, să o privesc în ochi și atât. În toată perioada asta am aflat împreună, cu mirare, că ne puteam iubi cu atât mai profund fără sân. Nici eu nu mă așteptam la asta. Conexiunea nostră nu s-a slăbit deloc, ba dimpotrivă. Clara a învățat să își exprime iubirea, să arate, să spună, să primească, să ofere. Furtunile au lăsat în urma lor cea mai frumoasă creștere emoțională a copilului meu care avea nevoie să simtă totul pentru a-și întări încrederea în sine și în noi, pentru a-și da voie să ducă dragostea la alt nivel, mai profund, mai complex. Odată ce am înțeles că acesta este primul moment din viața ei în care va suferi real, dar cu scop și că datoria mea este să o conțin, am ținut durerea ei în brațe mai matur, mai asumat, cu toată încrederea din lume.

Dar pentru asta am avut nevoie de un specialist. Pentru a mi se confirma că ceea ce fac nu va lăsa urme pe care le voi regreta în memoria emoțională a copilului meu. Am luat o consultanță telefonică cu Manuela Ilioiu, o femeie pe care nu o cunoșteam, dar cu care am simțit că rezonez, și așa a fost. A fost o discuție ca între prietene în care mi-am luat spațiu și timp să descarc tot ce cumulasem în doar o săptămână de când făcusem program celor trei supturi pe zi. O săptămână mai intensă ca oricare alta a vieții mele. Am plecat în parc să vorbesc cu ea la telefon după 20 minute de tantrum care se terminase brusc pentru că venise timpul consultanței, iar Clara știa cât timp avea să plângă până să plec (da, a consumat totul și s-a reglat în timp util, conștient. Incredibil mi s-a părut).

Manuela mi-a prezentat tehnica ei de înțărcare blândă care începea cu înțărcarea de noapte, dar, consultanța având fix scopul de a adapta tehnica pe fiecare caz în parte, mi-a spus să continui cu programul nou pe care îl adoptasem, cu alarmă sau cum simțim noi, până când Clara se va simți cât de cât confortabilă cu schimbarea, apoi să încep înțărcarea de noapte. Cu privire la îngrijorarea mea ce mai mare mi-a spus că tantrumurile fac parte din proces și să mă bucur că am un copil care își poate exprima emoțiile liber, fără frică, simțind clar în noi un spațiu de siguranță. Că ele intervin pentru că, copilul înțelege că nu e doar o decizie de moment și sânul nu se va mai întoarce niciodată la fel, ba dimpotrivă, ușor-ușor va pleca de tot. Conștientizare, îmi pot doar imagina, groaznic de greu de dus, mai ales pentru un pui de om. Este o etapă de maturizare, mai ales pentru un copil care renunță la sân când deja comunică, după doi ani, așa cum era și cazul nostru. Discuția cu Manuela și argumentele date exact pe sufletul meu (v-am zis că am rezonat extrem de mult) mi-au dat nu doar un plan clar, o direcție, ci au crescut exponențial încrederea în mine, în proces, în Clara, puiul mamii drag, mare.

Chiar dacă tantrumurile au continuat, ele s-au diminuat ca durată, ca distanță, încet, dar sigur, iar Clara a început să își dea seama și să exprime ce simte, unde simte, cum și când începe să se liniștească. A început să fie un proces conștient, iar eu vedeam cum înflorește în ea puterea, încrederea, capacitatea de a gestiona totul. Tot ce a trăit în procesul de adaptare la cele trei mese pe zi care a fost cel mai greu din toată perioada înțărcării, a contribuit la felul în care a reușit să se regleze în multe situații viitoare, precum adaptarea la grădiniță despre care am povestit în Reel-ul care are deja 1 milion de vizualizări.

O să vă povestesc concret ce ajutor îi dădeam în timpul tantrumurilor și când, anume, i-l dădeam, dar în altă postare separată pentru că nu cred că am mai scris vreodată dintr-odată atât de mult. Mulțumesc enorm că ai rămas până aici.

Închei prin a spune că nicio secundă din toată această perioadă nu m-a dus gândul la vecini, la ce ar putea crede și sigur la fel aș fi simțit și dacă aș fi fost într-un loc public. Eram atât de prezentă cu Clara acolo încât totul în jur de estompa. Atât de multă energie simțeam că îmi duc spre ea pentru a o conține încât nu mai conta nimic. La fel, dar la o intensitate mai mică, se simțea și pentru Emilian, care stătea acolo cu noi, dar la o distanță suficientă cât să îi fie Clarei confortabil. Și cred că asta face o diferență uriașă în procesul de învățare a autoreglării copiilor noștri. Iubirea necondiționată se simte în astfel de momente mai prezintă ca niciodată.