Noi am ales să o creștem pe Clara fără ajutor, tocmai pentru a nu exista tensiuni în direcția asta, pentru că ținem și credem foarte mult la/în tot ce am învățat despre parentingul conștient, echilibrat, iar primii ani considerăm că sunt baza pe care, mai apoi, se va dezvolta viitorul adult.

Ne vedem cu bunicii Clarei (de ambele părți) o dată pe săptămână, rareori de două ori și toți împreună. Vizită, efectiv. Nu am lăsat-o niciodată peste noapte la ei (nici nu a fost nevoie) sau mai mult de 2 ore cu mama sau tata plimbându-se prin mall pe lângă noi cât noi filmam pentru campaniile pe care le-am avut lunar cu Shopping City Ploiești anul trecut. De două ori am fost împreună, fără ea, plecați două ore, odată la o conferință, altă dată la un concert coral, iar Clara a rămas cu mama două ore la noi acasă. Altfel au mai venit să stăm împreună în primul trimestru de sarcină în serile de joi cât Emilian era la fotbal. La fel îi chem uneori și acum, când mă simt prea obosită, iar pe Clara cu mai multă energie decât pot eu duce. Dar stăm împreună. Ieșim împreună în parc astfel încât ai mei înțeleg observându-mi mie reacțiile ce poate Clara, cât de tare e în regulă să se dea în leagăn, unde se poate urca singură și cât de important este ca ei să acționeze cu încredere în ea, cu vigilență, dar nu cu frica aceea care poate forma convingeri limitative în copii (“eu nu pot/nu sunt în stare/sunt prea mic” sau “o să cad/o să mă lovesc” atunci când poate există doar o probabilitate mică să se întâmple asta). Când se va declanșa travaliul va fi nevoie ca mama să vină la noi pentru că eu îmi doresc, ca în cazul primei nașteri, să îl am pe Emilian alături. Despre asta discutăm deja cu Clara de multe luni.

Și eu și Emilian suntem singuri la părinți, așa că familia extinsă e formată doar din bunici. Ai mei au 50-60 ani și au fost mai flexibili să corecteze comportamente, feluri de a se exprima, să elimine cuvinte etc. Să se adapteze, practic, la ceea ce ne dorim noi pentru Clara. Ai lui Emilian, în schimb, sunt de vârstă cu bunicii mei și le e destul de greu să o facă.

Ce este extrem de important din punctul nostru de vedere, și aici e un subiect destul de sensibil, este ca tu, ca părinte să fii cât mai independent. Cu mentalitatea veche în care mulți dintre părinții generațiilor noastre, respectiv bunicii de astăzi, considerau că noi le datorăm supunere pentru că ne-au crescut, dacă există și ajutoare mari venite de la ei spre noi (apartamentul/casa cumpărată/renovată pe banii lor, mașina cumpărată de ei, nevoie de timp mult petrecut cu nepotul din cauza jobului nostru etc.) automat ei ne vor infantiliza în continuare și ne vor considera incapabili să ne creștem copiii. De aici vin convingerile că metodele lor sunt mai bune, că ei au crescut copii și noi nu, în concluzie ei știu mai bine și așa mai departe. Dacă există independență totală față de ei, atunci îți poți impune, tu ca părinte, mai ușor limitele.

Bineînțeles că le poți impune și dacă e te ajută mult, însă aici e nevoie ca tu să fii vindecat, ca puterea să fie la tine, tu fiind în instanță de adult, nu de copil. Și e greu. Să poți să fii ferm în fața lor spunându-le că au ales să te ajute și nu le datorezi nimic pentru asta. Am mai spus-o: iubirea se construiește de la părinte spre copil. Părintele e dator copilului. Invers nu. Așa că a fost de datoria lor să ne crească, să ne ajute, dacă au avut posibilitatea. Asta nu înseamnă că ne-au cumpărat.

Și mai este și ambiția la mijloc, în care ei, bunicii, în instanță de copii la rândul lor, cu răni nevindecate care refulează în astfel de reacții pentru a-și manifesta puterea pe care altfel simt că nu o au, refuză să te mai ajute cu copilul dacă nu o fac în condițiile lor. Aici e vorba de egoism și de traumele lor. Iar dacă depinzi de ei, puterea e la ei. Dacă nu, le poți spune foarte ușor realitatea: te poți descurca foarte bine fără ei dacă nu înțeleg să iți respecte valorile.

Noi am pus limite foarte clare, foarte foarte ferm, de la început. Timpul, spațiul și vindecarea noastră ne-a permis asta. Au fost discuții pe care le-am purtat și, ai noștri, înțelegând, încearcă să meargă pe linia noastră. Cumva i-am educat și pe ei, cât am reușit, în parentin-ul echilibrat. Procesul continuă, dar consecvența e cheia, ca în orice. Cu fermitate și căldură, la fel ca în parenting, le spunem de fiecare dată când ceva nu este aliniat cu noi, îi rugăm să scoată expresii din uz și ce să folosească în schimb, le arătăm tehnici și suntem cu ei în procesul de schimbare, atât cât durează el, în ritmul lor. Important este că au înțeles că ajutorul este ajutor complet atunci când ne ajută cu ce și cum îi rugăm noi, nu preluând ei frâiele cu totul. Iar faptul că văd felul în care este Clara le dă încredere că facem bine ce facem. Mama, profesoară de dans, a început chiar să folosească din tehnici cu copiii și, ce credeți? Funcționează.