Cum mai este relația dintre frați după aproape jumătate de an de când sunt doi copii în familie?

Clara e o soră mai mare minunată. Măi, minunată! După singura lovitură pe care i-a dat-o lui Aris când avea câteva săptămâni (despre care v-am povestit atunci) și totul s-a transformat apoi în iubire așa a rămas atmosfera.

A mai fost o lovitură mică de curând, dar dată extrem de ușor, fără ca Aris măcar să își dea seama și să plângă. Lovitură pe care Clara a dat-o într-un moment de furie pe o anumită situație care nu îl includea pe Aris, dar a vrut să ne atragă nouă atenția și ulterior s-a simțit foarte vinovată că l-a lovit.

Îi e mereu foarte dor de el când vine de la grădi, dimineața când se trezește spune că are nevoie de Aris să poată deschide ochii, atunci când plânge nu mai e deranjată și de multe ori încearcă să îl liniștească, îl pupă mult de tot, îl ia în brațe și îi e drag de el continuu. E fratele ei mai mic și spune tuturor că îl iubește foarte mult.

“Bubuciule, ce minunat ești!”;

“Aris, te iubesc! Îmi place tot la tine!”;

“Îmi vine să te mănânc!”;

“Iubit mic ce ești!”;

“Ești un minunat!”;

“Îți las inimioara mea cu iubire până mă întorc de la grădi.”;

“Știu că ți-e greu, Aris! Știiiiu!”;

“E necesar să scoți mucii. Știu că nu îți place și te înțeleg.”;

“Ești în siguranță, Aris. Ești în siguranță.”;

“Vei avea voie să mănânci la 6 luni. Corpul tău încă nu este pregătit.”;

“Vrei să te joci cu Orto? Uite, ți-l dau ție.”;

“Ce grăsăneală minunată ai, măi!”;

“Aris, eu sunt sora ta. Și te iubesc foarte mult. Să nu uiți niciodată asta.”;

Etc.

Mai las trei notate din replicile ei, chiar dacă nu sunt direct legate de fratele ei:

“Eu, tu și Aris ne iubim. Mulțumesc pentru iubirea asta, minunea mea de pe Pământ!” – către mine;

“Iubesc cărțile din toate bibliotecile!

Iubesc toate bibliotecile!

Iubesc Universul!

Iubesc iubirea!”;

“Ce bine că suntem împreună!”.

 

Cam așa. Sunt momente când o prinde de păr și trage, dar Clara știe deja că Aris încă nu poate controla mâinile cu totul și nu își dorește să o rănească. La început îi spunea “Heeei! Stop! Mă doare! Mami, Aris mă trage de păr!”.

Acum, după explicațiile noastre îi desface mânuța din părul ei și îi spune pe un ton calm că o doare. La fel cu mângâiatul de bebeluș care știți că e mai agresiv fără voie. Acum știind că Aris vrea de fapt să o mângâie îi place să stea. Iar zâmbetul de pe fața ei în orice interacțiune cu fratele ei e incredibil. Sunt momente când e obosită sau tristă și are nevoie doar de brațele mele. Dar de cele mai multe ori îl vrea și pe Aris lângă ea. Pe mami și pe Aris.

Iar cel mai frumos lucru este atunci când este furioasă, iar fratele ei este ancora ei. Nu știu cum poate să se calmeze instant doar luându-l în brațe. Dacă i-l întindem pe Aris la furie se oprește brusc, îl îmbrățișează, se încarcă. La început bineînțeles că ne-am pus imediat în gardă când am văzut-o că se duce spre el cu furia după ea. Dar când am văzut că merge pentru a-l lua în brațe și a se liniști astfel ne-am topit cu totul în oceanul ei de iubire.

Probabil a contat și felul în care noi am gestionat anumite situații. Niciodată nu am spus că Aris e mic și e cel mai important, am acordat timp amândurora atât împreună cât și separat, dacă Aris nu a fost deranjat am lăsat-o să cânte, de exemplu, când el dormea sau să țipe de entuziasm odată ce am observat că el s-a obișnuit cu asta și nu se mai sperie. Am avut răbdare ca ea să învețe să se comporte cu el și nu am tratat-o de parcă trebuia să știe de dinainte. Nu am folosit pedeapsă sau ceartă când pe Aris l-a deranjat ceva ce a făcut ea, ci am discutat calm și am stabilit, dacă a fost cazul, consecințe pe viitor dacă alege să mai facă anumite lucruri care deranjează intenționat. Am încercat să nu schimbăm regulile odată cu venirea lui, ca Clara să nu simtă că fratele ei e o povară, o pacoste din cauza căreia ea nu mai este la fel de iubită, la fel de importantă, la fel de înțeleasă și ascultată. În familia noastră toți suntem importanți în egală măsură. Inclusiv ea, inclusiv noi. Diferă doar nevoile fiecăruia.

I-am mai repetat faptul că vârsta vine și cu beneficii, dar și cu responsabilități. Astfel încât când ești mic ca Aris poți face anumite lucruri, dar nu poți face altele pe care ea, la vârsta ei le face. Așa că Aris doarme la sân, dar nu poate mânca altceva, în timp ce ea poate mânca orice, dar are și responsabilitatea de a strânge în urma ei. El stă mult în brațe, dar nu poate merge pe bicicletă, în schimb ea poate merge pe bicicletă, dar are responsabilitatea de a respecta regulile mersului pe bicicletă și orele stabilite de plecare din parc. Și așa mai departe.

Ce mai încercăm să facem este ca atunci când Aris ne cere pe unul dintre noi și nu e urgentă nevoia lui să îi spunem că “termin de citit cartea cu Clara și vin la tine”. În general copiii mari sunt cei care aud cel mai des “stai puțin/întâi el, apoi tu/așteaptă/etc.”, iar atunci când se poate îl rugăm și pe Aris să aștepte pentru ca echilibrul să existe. Îl rugăm verbalizând asta tocmai ca și Clara să audă. Așa cum nici pentru da nu am “sărit” atunci când nu era urgent, iar noi, părinții, aveam ceva de terminat. Toți suntem importanți. Încercăm să păstrăm mereu un echilibru. În tot.

Teoria a ceea ce urmează o știe. Știe că Aris ușor-ușor va începe să se deplaseze, să poată lua ce își dorește și că la început nu va înțelege conceptul de spațiu personal și va avea tendința să aibă și el ce are sora lui. Știe că vor fi momente când îi va strica fără să vrea construcția de magneți sau jocul de memorie. Vom vedea cum vor fi gestionate toate astea la momentul respectiv. Știu că inevitabil vor fi și momente mai tensionate, dar va învăța fiecare dintre ei să le parcurgă sănătos în funcție de vârstă și capacitatea specifică ei (vârstei) de procesare, înțelegere și reglare, bineînțeles.