Nu știu dacă ați conștientizat vreodată cât de mult judecați într-o zi obișnuită.

Eu și Emilian lucrăm spre a nu mai judeca. Deloc. Și, bineînțeles, am început prin a ne observa. Și, vai, cât de des o facem.

Mergem pe stradă, la plimbare, în magazin, în vreun restaurant și ne trezim spunându-i celuilalt sau spunându-ne nouă în minte: “Ia uite, fata aia e în geacă de fâș la 18°C…” sau “Ai văzut cum merge băiatul ăla?” sau “Ce păr are doamna care vine!” sau “Mamă, ce combinație urâtă de culori pe fata aia!” sau “Ăla vorbește singur, săracu’!” sau “Ai auzit cum vorbea doamna aia cu fii-sa?” sau “Ia uite-i pe părinții ăia, sunt cu copilul la plimbare și stau pe telefoane.” etc.

Judecăm, judecăm, judecăm. În continuu. Nici nu ne dăm seama cum, cred că mai bine din 50% din conversațiile noastre sunt despre alții. Și nu admirativ.

Ideea principală ar fi să ajungem să nu mai judecăm, ci doar să observăm, fără critica subiectivă alături. Este extrem de greu să ne oprim vocea din minte care comentează imediat ce observă ceva ce nu pare a fi în valorile noastre.

După ce am observat și ne-am șocat de cât de des judecăm, am început să căutăm posibile variante pentru care fata respectivă e în geacă de fâș la 18°C sau pentru felul în care merge x sau pentru care y vorbește singur sau motive pentru care părinții respectivi stau pe telefon când sunt cu copilul la plimbare. Și credeți-mă, există n explicații viabile pentru fiecare situație. Și odată ce conștientizezi asta, începi să te simți prost că judeci. Nu știi povestea din spate. Nu știi drumul fiecăruia până aici. Nu știi motivele reale pentru care cineva face sau arată în vreun fel.

Concomitent cu conștientizările de mai sus, se mai întâmplă un lucru în procesul ăsta: ne surprindem pe noi făcând lucruri pe care le judecăm la alții și vedem clar de ce facem lucrurile respective. Un exemplu bun ar fi când Emilian primește un mesaj de la un client când suntem pe stradă, iar eu, în același timp verific dacă am toate ingredientele pentru cina Clarei, ca să intrăm în Mega dacă e nevoie înainte să urcăm acasă. Și, brusc, ne dăm seama că suntem chiar noi părinții ăia care, cu copilul la plimbare stau pe telefoane. Dar avem un motiv întemeiat, nu? Atunci ceilalți de ce nu ar avea?

Și pe noi ne poate judeca cineva pentru că, în momentul în care ne-am intersectat, pentru câteva clipe, noi amândoi eram deconectați de la Clara. Aparent nu suntem prezenți. Real, în schimb, poate din plimbarea de o oră și jumătate au fost singurele două minute în care am scos telefoanele din buzunar, iar cineva care ne-a văzut fix atunci ne-a catalogat. Face sens, nu?

Sunt sigură că există și părinți deconectați într-adevăr, ca să continui pe baza exemplului de mai sus. Dar dacă cei pe care tu îi vezi, de fapt nu sunt deconectați decât atunci?

Cred că ne-am avea sufletele mult mai ușoare dacă nu am mai judeca orice. E greu să judeci. E greu pentru suflet. Îl încarcă cu o energie pe care nu îți face plăcere să o duci și o consumă, pe de altă parte, pe cea pozitivă.

Abia aștept să putem implementa cu totul obiceiul de a observa și atât. Abia aștept să scăpăm de obișnuința asta urâtă, târâtă după noi din cauza comparațiilor de care ne-am lovit dintotdeauna, pentru că sunt sigură că de acolo izvorăște problema. Abia aștept!

Tu la ce lucrezi cu tine perioada asta?