Știți ce e trist? Și ăsta este un sentiment cu care mă confrunt des, atunci când dau de nenumăratele situații care se potrivesc în context. E trist că oamenilor cu intenții bune, oamenilor care vor să facă lucrurile corect și fără să își calce pe principii, oamenilor ăstora li se spune că trebuie să învețe să fie “ca ceilalți” ca să ajungă să fie auziți.

După ce că ne putem “lăuda” cu o majoritate covârșitoare a celor ce nu le pasă de nimic înafară de propriul interes, minoritatea oamenilor “buni” este încurajată să devină ca ceilalți pentru a supraviețui în societatea în care trăim cu toții. Mi s-a spus de nenumărate ori că o să am de pierdut în viață pentru că sunt prea bună și, deci, în concluzie, proastă. Mi s-a spus să învăț să mint, să învăț să calc pe cadavre, să învăț să nu am încredere în oameni, să nu vorbesc cu nimeni nimic, să fiu nesimțită când trebuie și să fiu conștientă că “în țara asta nu merge” alegând bunul simț în detrimentul oricăror acțiuni neetice care duc la atingerea scopului meu final.

Mi s-a spus să mă maturizez și să îmi dau seama că în lumea asta ești singur așa că, să mă comport ca toți ceilalți. Asta înseamnă maturitate? Să devi ce ai învățat dintotdeauna că nu e bine să fii? Nu se aplică aceleași reguli și oamenilor mari? De ce nu suntem învățați de mici să mințim, să lovim pe la spate și să nu ne pese de cei din jur? Măcar așa am considera ceva normal modul ăsta de gândire și nu am ajunge să ne simțim neputincioși acum, în fața “realității”. O realitate pe care noi o lăsăm să fie așa.

De ce oamenii corecți trebuie să învețe să fie incorecți și nu invers? Pentru că EI sunt mai mulți? Din cauza unui număr? Convingerea că nu putem schimba nimic ne-a tras în jos din ce în ce și suntem pe cale să ne innecăm, măcar în aparență, și noi, cei puțini, pentru a nu deveni ținte sigure în ochii celor mulți. Este neîncredere în oameni, într-un fel. Și pe bună dreptate, pot înțelege asta. Dar eu am convingerea că putem schimba lucruri. Dacă fiecare se schimbă în dreptul lui. De ce nu mai credem în asta deloc? De ce ne complacem în situația asta și ajungem să ne resemnăm?

Și acum vorbesc cu voi, cei majoritari. De ce spuneți că sunteți cum sunteți pentru că așa sunt toți? Din acești “toți” faceți parte și voi. Iar dacă voi vă schimbați, se schimbă “toți”.

E trist tare.. E trist cum începi, spre exemplu, proiecte cu gândul că va fi diferit și că la voi nu vor fi oameni toxici care zâmbesc în față și împușcă pe la spate și ajungi, peste puțin timp, să realizezi că efectiv nu poți crea o echipa de oameni care să tragă în aceeași direcție și să nu sape asociații privindu-i ca pe niște adversari. Competiția cu ceilalți devine primordială în loc ca oamenii să fie în concurență cu ei înșiși și să lupte fiecare în dreptul lui să se depășească pe sine.

Nu știm să evoluăm. Nu știm să vedem interesele comune ci doar pe cele proprii. Nu știm să ne creăm obiective la care să ajungem, să le depășim și să ne propunem altele noi și tot așa. Nu. Toți fac din tragerea în jos a celorlalți un scop în sine când nu despre asta este vorba. Nu așa ne creștem afacerile și, în definitiv, profitul, că tot am dat exemplul ăsta. Încercând să ne dărâmăm ceea ce numim “concurență” și să rămânem, în final, singuri și necâștigați din niciun punct de vedere. Am dat-o în exemple de business pentru că aceleași principii se aplică în toate mediile în care existăm (afacere sau serviciu, familie, viață socială).

Un mindset sănătos este sănătos per total și se aplică în tot, adaptat, poate, în unele cazuri, dar cu aceeași idee de bază.

În concluzie, aș spune din nou să încercăm să fim buni și să avem convingerea că în noi stă schimbarea. În fiecare dintre noi. Dar am mai spus asta și nu aș vrea să mă repet, deși îndemnul ăsta merită a fi repetat excesiv.