Vă las aici o frântură de la serbarea Clarei unde copiii au fost, de data asta, scoși din zona de confort a curții grădiniței și urcați pe o șcenă adevărată de teatru să vadă cum se simte. Mi se pare important ca copiii să aibă ocazia unor experiențe unde se pot simți diferit, inconfortabil poate. Experiențele astea contribuie la creșterea lor.

Dar nu am simțit mereu așa.

Hai să vă spun o poveste despre lecţia adaptabilităţii pe care copiii e necesar să o înveţe, poveste pe care am uitat să v-o împărtăşesc până acum.

Când Clara abia începuse grădiniţa de câteva săptămâni am fost anunţaţi că educatoarea ei va avansa pe postul de director educaţional. Educatoare de care Clara era extrem de ataşată şi prin care a avut o adaptare blândă acolo, la grădi. Fusese un drum lung pe care l-am parcurs cu atenţie şi aveam un rezultat minunat tocmai datorită relaţiei pe care Clara o avea cu educatoarea ei. În momentul în care am fost anunţaţi că nu va mai fi la clasă am simţit, fără să romantizez situaţia, furie. Furie pentru că nu înţelegeam de ce copilul meu trebuie să treacă din nou printr-o adaptare cu altă persoană, de ce trebuie să treacă prin suferinţa pe care m-am gândit că i-o va cauza faptul că nu o va mai vedea în fiecare zi pe Andreea, educatoarea ei de care se lipise așa mult.

Vă sună cunoscute aceste sentimente de frustrare, de furie, de nedreptate? Ştiu că multe dintre voi aţi trecut prin asta, în diverse situaţii care i-au implicat pe copiii voştri şi v-a fost extrem de inconfortabil. De-asta am și simțit să vă povestesc. Pentru că în toată supărarea mea a venit Emilian, soţul meu, care mi-a schimbat total perspectiva. Iar astăzi mi-aş dori să v-o schimb şi eu vouă.

Momentul în care urma să-i spunem Clarei despre schimbarea importantă care va avea loc în viața ei și următoarele săptămâni aveau să fie o lecție extrem de importantă pentru fiica noastră despre ce înseamnă adaptabilitate, despre cât de important este să îmbrățișezi schimbarea așa cum vine spre tine, despre cât de important este să înțelegi că lucrurile în viață nu sunt permanente și că imprevizibilul face parte din călătoria pe care o parcurgem pe acest Pământ.

Dar hei, Clara ştia deja lucrurile acestea pentru că i-am povestit despre ele toţi anii de dinainte, de câte ori am avut ocazia, astfel încât, atunci când a întâmpinat această situaţie, a reacţionat total diferit de cum ne-am gândit noi că va reacţiona. Da, i-a fost greu, dar a acceptat din prima fără furie sau lacrimi înţelegând fix ceea ce am amintit mai devreme, că lucrurile nu sunt permanente, că oamenii sunt liberi să plece acolo unde le este mai bine şi că ataşamentul excesiv nu este neapărat sănătos. Iar ea nu trăia în acel atașament toxic de care ar trebui să fugim cu toții. Clara s-a adaptat extraordinar de bine situației, iar peste câteva luni, când cealaltă educatoare cu care ea și-a început drumul la grădiniță a plecat în alt domeniu, a reacționat la fel de echilibrat. Spune în continuare, chiar și acum din când în când, că îi este dor de Noelia, fata de care tocmai v-am povestit, dar înțelege și îmbrățișează schimbarea. Este un copil foarte înțelept.

Copiii au nevoie să înveţe foarte multe lecţii care nu sunt întotdeauna uşoare de-a lungul anilor copilăriei lor pentru a putea gestiona cu succes situaţiile când vor creşte. Nu îi ajută să-i ţinem într-un glob de sticlă. Nu îi ajută să îi ferim de orice disconfort.

Sunt multe circumstanţe care fac ca lucrurile să se întâmple altfel decât ne-am dorit noi. Asta nu înseamnă că cineva vrea să pună în dificultate anumiţi oameni doar pentru că drumul lor a fost altfel decât acei oameni şi-l doreau pentru ei înşişi. Iar copiii trebuie să înțeleagă că e important și frumos ca oamenii să evolueze, să se ducă acolo unde le e mai bine și unde se simt mai împliniți, acolo unde pot învăța mai multe, acolo unde simt că aparțin. Asta fiind o lecție foarte bună și pentru ei, pentru copii, pentru că nu-i așa, ne dorim ca în viața lor de adulți să nu rămână în locuri care nu sunt aliniate cu sufletul lor.

Dacă cineva alege să plece dintr-un loc, dintr-un cerc, trebuie să știe că alegerea îi aparține și că faptul că alte persoane se supără sau se simt deranjate nu îi definește pe ei, ci pe acei oameni care sunt deranjați pentru că alții au puterea de a alege, de a pleca și de a-și urma visele. Putere care lor le lipsește de cele mai multe ori.

Au fost multe alte momente în care ni s-a demonstrat că valorile Clarei sunt sănătoase. Cea mai recentă care îmi vine în minte fiind perioada de după ce și-a luxat un incisiv lateral superior după o căzătură în parc, atunci când a trebuit să se adapteze la un nou stil de a se raporta la tot ce include dintele care se mișca foarte tare. S-a adaptat, nu s-a opus schimbării nici măcar puțin și nu a arătat niciun disconfort în ceea ce privește grija pentru dintele rănit. Noi am fost mai îngrijorați ca ea, dar ea a gestionat foarte bine toate situațiile, atât acasă cât și la grădiniță. A învățat să se spele pe dinți, să mănânce astfel încât dintele să fie protejat și nu am simțit cu nimic diferită această perioadă din punct de vedere al ușurinței cu care privește ea, în general, viața.

Ah, mi-am mai amintit o situație. Ultima pe care v-o las aici. Încerc să fiu scurtă: a avut recent concurs cu școala se dans la Buzău. S-a ținut într-o sală de sport mare de tot și au fost incredibil de mulți participanți. Locul acela era plin. Toate școlile au participat la parada de început unde au defilat cu steaguri, urale, aplauze, vuvuzele. Clara a fost într-un disconfort uriaș (nu îi plac deloc gălăgia și agitația și aglomerația la nivelul ăsta). Eu eram foarte stresată pentru că la paradă nu a vrut să participe, simțindu-se speriată și nevrând să meargă în mijlocul haosului, și mi-era că nu va vrea să danseze deloc. Mama, instructorul ei de dans, știam cât muncise și cât de importantă este formula într-o coregrafie. Foarte stresată eram. Mă plimbam cu Aris când afară când înăuntru, iar Clara a rămas cu Emilian să își aștepte intrarea în concurs. S-a speriat de multe ori de vuvuzele și strigătele din sală. De câteva ori a plecat de lângă trupa ei sub scări cu Emilian pentru a se simți din nou în siguranță și a se liniști. La un moment dat am primit mesaj de la Emilian: “Ce ma bucur ca e pusa Clara in multe situații incomode, cu țipete. Sunt aici, se liniștește și se duce înapoi la fete. ❤️”. Și fix asta făcea. Se retrăgea și alegea din nou să se ducă în formație să aștepte intrarea în scenă atunci când se simțea mai bine. Au fost numărul 7 și au trebuit să stea pregătite de la începutul concursului. A dansat impecabil. Cea mai bună reprezentație a ei de până acum. Și sunt convinsă că a contat enorm faptul că înțelege (și o reasigurăm constant) că tot e simte e normal, că totul face parte din procesul ei de creștere și că suntem lângă ea no matter what.