Triunghiul competenței spune că un copil (sau orice om adult), pentru a demonstra un comportament, trebuie să întrunească trei criterii:

1. Să știe ce are de făcut;

2. Să poată (să aibă abilitatea de a) face ce are de făcut;

3. Să vrea să facă ce are de făcut.

Nu se poate să lipsească niciuna dintre ele, iar de multe ori se întâmplă să se confunde cunoștințele cu abilitățile și de multe ori situațiile se rezolvă dificil fix din cauza acestui aspect. Să știi ce ai de făcut e una, să poți e alta. Degeaba ți se spune de 100 ori ce să faci (da, și ție la serviciu) dacă tu nu ai făcut asta tot poate de atâtea ori înainte să fi dobândit acea abilitate. Abilitățile țin de practică, de experiență. Ai făcut acel lucru de mai multe ori, nu doar ți-a ieșit întâmplător și știi exact ce și cum. Știi să te adaptezi situațiilor în acel context, să cauți soluții, știi când îți poți asuma uneori să încalci anumite reguli și să preiei și consecințele. E perfect valabil pentru toate categoriile de vârstă.

Foarte important este ca copiii să aibă oportunitatea de a trece de la “știu” la “pot”. Și de cele mai multe ori NOI suntem cei care trebuie să le oferim această oportunitate. Au nevoie să fie lăsați de cât mai multe ori să se îmbrace singuri, să țină bine în mână cuțitul și furculița sau creionul, chiar dacă nu le iese la început, să strângă jucăriile sau masa siguri, să își spele farfuria, să își strângă apa vărsată pe jos sau firimiturile de pe masă. Așa cum pot, până ajung să își dezvolte suficient de mult abilitățile încât să poată cu totul. Cu accent pe “dezvolte”, pentru că, ce vreau să subliniez este că procesul e important și e nevoie de răbdare, îndrumare acolo unde și când e cazul și de oportunități cât mai dese de a învăța și a exersa.

Și, mai apoi, e important și să vrei să faci acel lucru. Să existe motivație. În contextul acesta, atunci când intervine un refuz al copilului filtrul acesta prin care se trec rapid informațiile în mintea noastră de părinți ajută la identificarea soluției și a pașilor următori.

Iată cum procedăm noi. Dau un exemplu concret:

Clara vine cu bluza întoarsă cu fața în spate. Eticheta la vedere. O întreb dacă știe cum îți dai seama că o haină e pusă cum trebuie. Îmi răspunde “Eticheta e în spate.” Bun, deci ȘTIE. Mă gândesc dacă înainte de asta s-a mai îmbrăcat corect și răspunsul e “Da, îmbrăcatul cu fața în spate e o excepție pentru că în cele mai multe situații se îmbrăcă bine.”. Deci POATE. Și revin la conversație:

– Ai văzut că eticheta e acum în față?

– Da, am văzut. Așa am vrut eu s-o pun.

– O lași așa?

– Da.

– Bine, mama.

Dacă situația o cere lucrăm pe mai departe, dacă nu, lăsăm copilul să stea cu bluza invers prin casă, că nu e nicio problemă. Important aici a fost că ne-am asigurat că s-a îmbrăcat așa pentru că așa a vrut. Dacă nu știa, lucram pe teorie. Apoi dacă nu putea, lucram pe practică. Iar dacă nu voia și era important lucram pe motivație și cooperare, iar acolo se deschide o altă discuție amplă. Totuși, e important să începem sănătos drumul spre ea, asigurându-ne că nu avem pretenții nerealiste.

Când îți dorești ca un copil să aibă un anumit comportament nu este suficient să îi spui ce ai vrea să facă. Întreabă-te mai întâi dacă sunt îndeplinite cele trei condiții din triunghiul competenței: ȘTIE ce are de făcut, POATE să facă acel lucru și VREA să îl facă. Dacă lipsește chiar și una dintre ele, comportamentul va fi greu de obținut.

De aceea, înainte să etichetăm copilul drept „neascultător” sau „încăpățânat”, merită să verificăm: are informațiile necesare, are abilitățile și resursele potrivite și este suficient de motivat? De multe ori, schimbarea începe nu cu mai multe insistențe, ci cu identificarea verigii care lipsește.