Simți și tu asta? Pentru că cred că am descoperit de ce.

Simt aproape furie dacă cineva îmi oferă un cadou mai scump pentru că simt că și eu va trebui să fac la fel. Cu greu reușesc, dacă sunt foarte surprinsă, să fiu atât de acaparată de moment încât să mă bucur real de respectul sau/și iubirea care mi se oferă prin cadouri (sau servicii uneori – știți, oamenii au și aceste limbaje de iubire și e minunat!). Iar când o fac, când mă bucur cu tot sufletul, după ce hormonii emoțiilor atât de plăcute se risipesc îmi vine gândul: “Pff… Deci la anu’ tre’ să mă ridic și eu la același nivel cu cadoul pentru x de ziua lui/Crăciun etc.”. Cumva simt că devin automat datoare și că celălalt pune voit, prin gestul său, presiune pe mine oferind cu așteptări, ca să primească, nu ca să ofere și atât. Conștient știu că nu este adevărat. Știu că sistemul meu nervos e în siguranță și ar trebui să fiu recunoscătoare și atât. Când vin gândurile automate generate prin învățarea prin repetiție de demult încerc să mă opresc conștient și să realizez că există într-adevăr oameni cărora le face pur și simplu plăcere să ofere fără să aștepte nimic în schimb.

Lucrez la asta deși natural simt tensiune dacă primesc un cadou de Crăciun de la cineva căruia eu nu m-am gândit să-i pregătesc nimic deși și eu iubesc să dau la rându-mi, să surprind, să ofer fără ca cineva să se aștepte și nu îmi doresc nimic în schimb.

Acum că scriu cred că îmi dau seama de unde am adânc plantată convingerea care îmi creează stările astea: din copilărie, exact, de unde vin toate convingerile care apoi ies la suprafață în viața de adult prin diferite reacții sau comportamene. Dar acum am conștientizat momentul.

Mama, de fiecare dată când simțea că “o supăr” după ce tocmai îmi cumpăra ceva (vorbim inclusiv de haine, încălțări, nevoi – nu doar de dorințe), îmi spunea că m-am văzut cu sacii în căruță și acum o enervez din nou. Ce a înțeles creierul meu și a plantat în subconștient a fost tradus prin “Ți-am cumpărat, acum ești datoare să fii cuminte, să-mi arăți că meriți.”, chiar dacă era de datoria ei să îmi cumpere fiind părinte, iar eu copilul ei. Și câți alți adulți din jurul meu or fi tăbăcit, pe lângă, credința asta.

Știu că nu sunt singura care a trăit asta. Suntem o întreagă generație. Mai știu că toate limitările părinților noștri vin din traumele lor și au fost puse acolo de părinții lor care le-au primit la rândul lor de la ai lor părinți și ADOR cum se simte să fac parte din generația care este atât de conștientă de efectul tuturor comportamentelor și vorbelor noastre asupra copiilor încât schimbăm asta!

Părinții noștri nu au știut. Părinții noștri atât au putut face cu ce cunoșteau și simțeau atunci. Acționau din durerea lor. Erau și ei doar niște copii răniți (cei mai mulți dintre ei rămânând așa toată viața) cărora, odată cu vârsta și statutul de părinte li s-a dat pe mână o responsabilitate tradusă prin autoritatea și rigiditatea de care au avut și ei parte in copilăria lor. Cumva forțat și de multe ori la vârste mult prea mici când nu știau cum și în ce măsură să folosească noua “putere”. Și-au însușit automat o poziție pe care o înțelegeau, după cum am spus, așa, prin a fi duri și a deține controlul tratându-și copiii cum au fost și ei tratați. Părinții noștri credeau că doar așa pot obține copii care vor reuși în viață. Și ei au fost învățați la rândul lor că prin obediență se obține cooperarea și prin frică performanța.

Noi acum trăim uriașa șansă de a avea informație! Oameni mai deștepți ca noi au studiat creierele copiilor, psihologia lor și au descoperit cum funcționează percepția, învățarea, cum se dezvoltă atașamentul și cât de importanți sunt anii copilăriei în structura viitorilor oameni mari. Iar noi acum, prin accesarea informației, putem să tăiem lanțul care a ținut legate la ochi, de mâini și de picioare atâtea generații. Cunoaștem cât de vitală ne este vindecarea proprie ca să nu creștem copii răniți de aceleași arme invizibile cu care am fost și noi răniți. Să putem fi nu copii în corp de adulți, ci adulți cu totul. Avem o putere uriașă și personal sunt extrem de recunoscătoare că o pot manifesta!

Abia aștept să văd cum vor fi generațiile de copii crescuți conștient (nu permisiv, ci echilibrat; vreau să subliniez asta). Noi avem puterea să schimbăm paradigma, iar ei vor avea puterea de a schimba, ușor-ușor, lumea.