În dimineața asta, când o trezeam pe Clara și era momentul nostru de iubire și conectare, mi-am adus brusc aminte că nu am oprit cronometrul cu somnul lui Aris care se trezise de câteva minute. Îi spun ce vreau să fac, deschid telefonul și caut aplicația. Moment în care Clara mi-a luat capul în mâinile ei mici, l-a îndreptat spre fața ei și mi-a spus cu ochii în ochii mei: “Uită-te la mine!”

Copiii ne vorbesc și ne arată ce vor de la noi dureros de clar. Trebuie doar să avem deschiderea să-i auzim, să-i vedem, să-i ascultăm și să reglăm ce avem de reglat în noi. Comportamentale lor negative care survin în primii ani de viață sunt despre noi. Nu despre ei. Oricât de greu ne-ar fi să acceptăm asta.

Și las acum aici o filă de jurnal scrisă într-o noapte la finalul anului trecut. E a mea, dar e pentru noi toți:

29 Decembrie. E 3:10 noaptea și îl alăptez pe Aris. Dau de o postare în care scrie despre faptul că problema nu sunt telefoanele copiilor, ci ale părinților. “Cercetările din psihologia dezvoltării aratắ că atenția fragmentată a adultului afectează conexiunea emoțională din familie şi poate intensifica reacțiile dificile ale copilor.”.

Pe de-o parte de acolo pornește tot haosul ulterior cu ei și ecranele. E un bulgăre de zăpadă imens deja, creat de noi sistematic atunci când ei, copiii, ajung la un moment dat să aibă un telefon al lor.

Și de ce ne mirăm când ei se supără că au acces limitat la ecrane? Noi de ce nu avem? Pentru creierul nostru de ce nu e dăunător? Pentru că asta le explicăm lor. Ba da! E dăunător și pentru al nostru și nu doar pentru creier, ci pentru relații! Pentru multe relații, dar și pentru cea mai importantă: cea cu copiii noștri. Hai să facem ceva!

Și mai importantă și mai rapid vizibilă e reacția lor imediată la ceea ce tot facem cu telefonul în timpul interacțiunilor cu ei. Multe dintre comportamentele lor negative intenționate sunt în încercarea disperată și perfect de înțeles din a ne avea atenția cu totul. Cum am reacționa noi dacă am vorbi cu cineva care constant mai scoate puțin telefonul. Neimportanți în principiu, nu? Neinteresanți, mai prejos de acel ecran, mai puțin demni de atenție. Doamne, ce mă doare când scriu și conștientizez asta în același timp.

Citesc postarea, mă cutremur și o repostez și pe stories și în reposts. O găsiți acolo.

Foarte trist, dar adevărat. Și mă oftic că mă surprind de prea multe ori făcând asta și spunând că am ceva de verificat sau de lucrat sau am primit un prospect la un medicament sau vorbesc cu un medic sau cu un client sau verific niște ingrediente sau notez ceva să nu uit sau câte și mai câte. Mereu e ceva important care cere telefon. Mereu e ceva mai important ca focusul meu total la ei, la copiii mei. La mine mereu e ceva ce nu se poate amâna, fir-ar să fie. Încerc să lucrez la asta, măi, dar e greu rău. Și Clara mă oglindește enorm luând carcasa ei (= telefonul ei) și spunând că are de lucrat sau de căutat ceva și se pierde imaginar în ce face câteva minute, apoi revine în interacțiune. Foarte greu îmi e să schimb asta, dar e musai să o fac! Cât încă nu e prea târziu.

Prima oară mă surprindeam făcând asta când o alăptam pe Clara bebe mic și ea căuta conexiune în privirea mea, iar eu stăteam de prea multe ori cu telefonul și îmi împărțeam atenția. Să fiu “productivă” pe alte planuri și când alăptez. Sau să “mă relaxez puțin”. Să “profit” de acel timp. Și fix asta nu faci. Nu profiți de nimic. De timpul cu copiii noștri trebuie să profităm! Nu e timp mort! E timp de conectare. Au nevoie să ne prindă privirea care nu e distrasă de un ecran. Iar mai apoi noi avem pretenția ca ei să ne înțeleagă limitele când vine vorba de aceleași ecrane pentru ei. Nu e corect! Și mă surprind având același început cu asta și cu Aris acum când îl alăptez. Și mă doare de fiecare dată când ridic ochii din telefon și îi surprind privirea într-a mea, căutându-mă.

Scuza mea este că profit de orice moment pentru că altfel uit ce aveam de căutat și “când să deschid telefonul dacă sunt mereu cu copiii?”. O soluție există clar. Copiii dorm, un copil merge la grădi, copiii stau și cu tatăl și ne putem lua momente speciale din zi când să stăm pe telefon și să facem tot, special. Nu rupt din timpul cu ei. Iar o soluție ar fi să nu avem telefonul lângă noi ca să deschidem repede să căutăm ce aveam în minte să nu uităm, ci să avem lângă noi un carnețel în care să notăm tot ce vrem să căutăm. Da, asta voi face. De mâine. Concret. Avem nevoie de un plan concret de care să ne ținem. De acțiune. Nu e ok deloc.

Începusem detox-ul de telefon acum ceva timp. Îl țineam undeva departe când stăteam cu copiii (doar Clara era atunci). Nu știu când am început să renunț la obiceiul ăsta pe care mi l-am creat atunci și care era foarte bun. Cumva am reintrat din nou în același cerc pentru că nu venise ideea cu carnețelul care a venit fix acum când scriam asta. Bun. De mâine am ceva palpabil, ceva ce mă va ajuta concret.

Ce am mai făcut a fost să nu mai iau telefonul cu mine la plimbările afară, la restaurante, în parc etc. Foarte greu mi-a fost o perioadă. Era “fear of missing out”-ul activ la maxim. Era anxietate. Mai ales să nu se întâmple ceva cu ai mei și să nu ma poată contacta. Cum am rezolvat? Emilian nu are problema asta cu telefonul, iar el îl are mereu la el (și nu umblă), iar ai mei știu asta, iar dacă e ceva și nu răspund oricum îl sună pe el. Suntem familie totuși. De acest plan încă mă țin, iar anxietatea mea s-a dus complet. A devenit obișnuință să las telefonul acasă sau în mașină foarte des.

Știu că mai vorbisem în online de treaba asta fix când am implementat cele două obiceiuri noi (plecatul fără telefon și lăsatul acestuia departe de mine în casă când sunt cu Clara), dar postarea pe care am citit-o m-a trigger-uit maxim dându-mi seama că nu, nu mai țin telefonul departe de mine în casă deloc și a pus iar stăpânire pe mine stând între mine și copiii mei.

Sunt foarte entuziasmată acum când știu că de mâine îmi caut frumos un carnețel și fac ce am zis că fac. Emilian își notează tot pe foaie și probabil mi-a venit ideea creierul meu știind ce face el. Am un soț foarte sănătos la cap. Hai să devin și eu pe parte asta!

Doamne, cât de frustrante și dureroase sunt conștientizările astea! Dar al naibii de necesare!!!