Atunci făceam cu ea exerciții de imaginație, iar acum ne pierdem de drag în poveștile pe care le inventează zilnic.

Nu, nu minciuni, ci povești. Despre prietenii ei imaginari. Și nu, nu datorează imaginația ei de azi nimic obiceiului meu de atunci (a trecut deja un an și 4 luni de la fimarea asta), dar a fost începutul unei lumi pe care a învățat să o exploreze.

M-am întrebat într-o zi dacă oare copiii știu din start să vadă imagini în mintea lor, să intre în imaginar, să își amintească lucruri acolo sau treaba asta se capătă pe parcurs? Nu știu răspunsul. N-am săpat prea mult spre aflarea lui. Dar mi s-a părut interesant să îi stimulez imaginația prin astfel de exerciții de, într-un fel, meditație ghidată. Pentru că o făceam atunci când era prea agitată să poată adormi și încercam să îi liniștesc mintea.

Apoi a început să mă ghideze și ea creând imagini mentale și, ușor-ușor au apărut în viața ei prietenii și poveștile imaginare. Face diferența între ele și realitate. Are prieteni imaginari în persoanele copiilor de la grădi peste tot cu ea, dar ne spune că e vorba de Francesca imaginară, de exemplu. Le citește prietenilor ei imaginari, le face coregrafii, ne spune să nu ne așezăm pe unde sunt ei deja așezați și de câteva zile ne ia din lucrurile de care avem noi nevoie pentru că și Ioana (imaginară) are nevoie fix atunci, iar aici lucrăm. Povestesc imediat cum.

Jocurile de rol, de asemenea, sunt omniprezente în dinamica zilnică a Clarei, jocuri care, la fel, îi dezvăluie și dezvoltă imaginația. Mai ales de când s-a născut fratele ei. Am pregătit, anticipând, terenul de dinainte cu un căruț pentru bebele ei de jucărie pentru care a primit și un scutec nr. 0 de la Aris la început. Primele luni cu Aris acasă erau un joc de rol continuu. Îl dădea pe bebele ei inclusiv cu Baneocin la buric (bebe căruia nu îi spun pe nume pentru că a avut mai multe nume de-a lungul timpului, dar neapărat de fată pentru că “are vulvă”). Apoi, scutecele lui Aris nr.2 îi erau mari păpușii, așa că l-a îmbrăcat pe Țup, iepurașul de pluș, în pampers pentru că e mai pufos și îi vine bine. I-am dat și un body mic mic de la Aris care de fapt a fost al ei și care nu ne mai trebuia deja. L-a alăptat monitorizând sesiunea pe telefonul ei (o carcasă), l-a culcat în căruț, ba chiar ne-am trezit cu Sudocrem la fundulețul (de pluș) al iepurașului. Seara nu voia să îmi dea nici telefonul de White Noise nici ursulețul Moonie să îi pun lui Aris muzică sau ploaie fiind agitat și neputând să doarmă pentru că, da, Țup avea și el nevoie de ploaie și pian. Altfel nu putea dormi.

I-am explicat că îi respect jocul și înțeleg că vrea să facă lucrurile pe care le facem și noi, dar ființele care au viață au prioritate în fața jucăriilor și prietenilor imaginari. Am întrebat-o dacă i-ar plăcea să îl prioritizez pe Honey, ursul mare de pluș, în locul ei când își dorește ceva pentru că și Honey are nevoie. I-am dat atunci câteva situații ca exemple concrete (imaginare și ele, bineînțeles). A spus că nu și a ales să îi dea lui Aris ursulețul pentru muzică de somn.

Tare bine funcționează tehnica asta cu exemplele imaginare la Clara. O pun, pur și simplu, în niște situații imaginare pentru a înțelege (măi, și o face!) de ce nu e bine să acționeze într-un anumite fel. Așadar imaginația îi este în floare și chiar cred că poate fi încurajată și susținută să se dezvolte și mai mult