În primele luni ale Clarei, primul meu copil, iubirea a explodat din mine și simțeam să o împărtășesc cu toată lumea. O strigam peste tot, o scriam, o povesteam. O trăiam concomitent în intimitatea casei noastre, dar și în fața lumii. Îi scriam fiicei mele scrisori de dragoste pe care le puneam în postări. Îmi scriau mame că le scriu sufletul. Simțeam că pot așterne în cuvinte ce trăim toate atât se puternic. Dar “puternic” și “așezat” sunt straturi diferite ale iubirii.

Trăiam cea mai mare dragoste de pe Pământ și simțeam că este atât de multă încât îmi iese din suflet și cumva trebuie să o împărtășesc pentru a nu mă copleși. Mă inunda violent spărgând, parcă, un baraj șubrezit de ceva timp care avea nevoie să fie dărâmat. Aveam nevoie de o zdruncinare atât de puternică pentru a dezmorți partea din mine căreia îi era frică de o atât de mare vulnerabilitate.

Trei ani mai târziu, iubirea pentru fiul meu a venit pe un teren diferit. Tot lucrul cu sinele, experiențele și creșterea care s-a produs între timp mi-au mărit capacitatea sufletului și spațiul psihic astfel încât, binecuvântată cu o iubire la fel de mare ca cea pentru primul copil, acum trăiesc în lumina ei ducând-o singură. Nu mai simt să o împart, nu mai simt să o strig lumii. Nu mai am această nevoie. Nu mai simt să o aștern pe rețelele sociale. Nici iubirea, nici pe el. Acum o pot duce eu.

Și pentru că spațiul meu psihic a crescut și pot îmbrățișa mult mai firesc atât de multă dragoste, nu o mai arăt nici pe fiica mea la fel cum o făceam înainte. Iubirea pentru ei este la fel de mare, dar momentul în care a venit în viața mea cea pentru fiul meu a fost total diferit de momentul în care am cunoscut iubirea pentru primul meu copil. Acum trăiesc o iubire mult mai așezată, care curge, care nu mai tinde să se împrăștie pentru că nu încape în mine, pentru că acum am spațiu mult mai mult să o conțin. Am o minte mult mai liniștită. Am gândurile mult mai încet date și emoțiile încep să se încadreze firesc, încet, cu răbdare în viața mea după ce ani la rând am învățat să le minimizez ca să nu sufăr.

Pot face paralela cu iubirea romantică, iubire care în anotimpurile timpurii ale sufletului pe acest pământ vine cu fluturi în stomac și sentimentul de îndrăgostire care îți inundă tot corpul, făcându-te să simți perfecțiunea într-un om care nu este făcut să fie perfect. Îndrăgostitul plutește pe un nor pufos de pe care simte să strige lumii dragostea lui. Oh, ce perioadă minunată! Dar atât de diferită de iubirea matură care te lovește tocmai prin faptul că… nu te lovește nimic. Este iubirea care se construiește sănătos și firesc, fără scântei, fără drame, fără lacrimi, fără ego. Este iubirea aceea care mă rog să îi găsească pe toți oamenii în această viață. Așezată, fără furtuni, fără valuri, conștient, lin, curgând, conectând, legând fără să lege. Este iubirea care nu cere, ci însoțește. Care nu te pune în pericol și nu îți amenință integritatea dacă devi vulnerabil și dacă simți ce vine din interior fără bariere.

În relația sigură pe care o am acasă cu soțul meu și cu copiii mei, dar și cu mine (și prin discuțiile cu atât de mult substrat din cabinetul terapeutei mele pe care eu și ea le avem săptămânal), învăț să simt din ce în ce mai profund. Încep să nu îmi mai fie frică de durere, să nu îmi mai fie groază de pierdere și să nu mai vină din subconștient nevoia de gânduri intruzive care să mă țină în energia de lipsă, în nevoia vitală de a mă proteja prin întărirea raționalului și amuțirea emoțională.

Când a apărut Clara eram în plin șantier pe interior. Atunci am simțit că iubirea ei a venit peste cea a tatălui ei și mi-au redat viața. Ei mie, nu eu ei. În trei ani, însă, praful s-a mai dus, iar spațiul meu a început să mă ducă înapoi spre mine mai mult decât doar declarativ. Astfel trăiesc diferit iubirea acum, cu Aris, pentru el, pentru sora lui, pentru tatăl lor și pentru mine. O îmbrățișez diferit. E un alt strat la care mă aflu în acest punct al vieții mele și mă bucur de el cu recunoștință pentru ceea ce am descoperit despre sinele meu și pentru drumul meu. Privesc cu curiozitate spre interior în continuare. Dar acum nu mai simt că am ce demola, ci construiesc.

Nu. Doi frați nu vin în aceeași familie chiar dacă au aceiași părinți și doar câțiva ani între ei. Ca mamă pentru prima oară am fost într-un loc la care acum mă uit din altă parte. Copiii mei m-au avut tot pe mine, dar în variante diferite și iubesc firescul cu care îi iubesc acum (am iubit și îndrăgostirea profundă, cu fluturi, din prima maternitate) fără să am nevoie să împart cu lumea pentru a putea duce atât de multă iubire.