Nu voiam să mă ridic de pe canapea, dar n-am putut să n-o filmez s-o vadă Emilian (care nu era acasă în acel moment) cum s-a descurcat ea singură. Când e venit acasă i-a și explicat cum a făcut, cu lux de amănunte. Ador cum se exprimă, de-aia redactez întocmai: “Am luat scara mică de la masa de infășat – pe care se urcă să vadă cum e Aris schimbat -, m-am urcat pe ea, n-am ajuns la termometru, am luat scara doamnei Mieluța, am luat termometrul, am închis ușa la dulap și am dus scara înapoi în dressing.”.

Vorbeam cu Emilian când avea Aris 2 luni și a început să interacționeze cu materialele Montessori pentru prima oară, că e musai să o temperăm pe Clara în a-l ajuta pe Aris la orice. Din iubire are tendința asta. O observam cum îi mișca ea caruselele Montessori pe care trebuia să le descopere el învățând cum să își folosească mâinile și să le facă să se miște, de exemplu. Independența ei și felul în care reușește să găsească soluții se datorează faptului că am lăsat-o să încerce și am pus-o conștient în situații în care și-a pus mintea la contribuție.

Îi spunem de câte ori e necesar că atunci când ea era mică nu a fost nimeni care să o ajute excesiv și, la fel, și Aris are nevoie să fie lăsat în ritmul lui, să descopere, să încerce, să eșueze, să reușească, să greșească, să simtă frustrare, entuziasm, sentimentul că i-a ieșit și așa mai departe.

Acum, după 8 luni are doar puține momente când se duce peste el atunci când Aris e concentrat. O s-o ghidăm de fiecare dată când va fi prea intruzivă sau “prea grijulie” cu fratele ei mai mic. Cum sună “prea grijulie”. Dar uneori, să faci totul pentru un copil nu e o soluție. Pe termen lung și în procesul de învățare au nevoie să fie puși în situații în care să găsească singuri rezolvarea.

Pentru că îi vrem căutători de soluții.

Ăsta e planul.