– Mami, îmi vine să plâng.

– De ce, iubito?

– Îmi aduc aminte de perioada în care am renunțat la sânuț.

– Vino în brațe, puiule. Și mie îmi vine să plâng.

 

Mi-a activat instant emoții pe care nu le-am simțit în acel moment. Când am terminat înțărcarea blândă a Clarei ea avea trei ani fără două-trei săptămâni, iar eu mai aveam două luni până la nașterea lui Aris.

Înțărcarea ei a început din al doilea trimestru de sarcină și a mers lin, în ritmul nostru. La început de August, însă, știam amândouă că momentele noastre de conectare cu sânul urmau să se termine, așa cum Clara a decis, în momentul în care căruțul lui Aris va ajunge acasă prin curier.

Cu ceva timp înainte aveam emoții uriașe. Am recitit recent texte pe care le-am scris atunci. Plângeam des și eu și ea, dar toate s-au oprit într-un moment, nu știu în care. Erau foarte mulți hormoni din sarcină, erau dureri la alăptare, Clara părea foarte asumată și obișnuită cu ideea și cumva, fix momentul acela în care s-a terminat nu a fost punctat.

Iar acum, după aproape un an, într-o seară oarecare, fiica mea și-a adus aminte, iar corpul meu a recunoscut emoția care atunci nu s-a revărsat întru totul. Am luat-o în brațe, am plecat din pat de lângă fratele ei care dormea și ne-am dus în living, doar noi două, în liniștea nopții, îmbrățișate pe canapea.

Clara avea o melodie pe care o asculta uneori atunci când o alăptam și o asocia cu sânul. Melodie pe care în timpul înțărcării nu a putut să o asculte până într-un moment când mi-a cerut-o și a plâns puternic pe ea până a scos toate lacrimile. Tantrumurile Clarei cele mai puternice au fost în acea perioadă în care sânul a început să îi fie dat cu moderație.

A trecut foarte mult timp de când nu am mai ascultat-o, însă acum, pe canapea, în îmbrățișarea noastră cu lacrimi în ochi, mi-a cerut-o. Mi-a cerut-o pentru că emoția din corpul ei mic trebuia să iasă. Am pus melodia și am izbucnit amândouă într-un plâns de pierdere, tristețe, dor, un plâns pe care atunci nu l-am plâns niciuna dintre noi. Am plâns îmbrățișate, în hohote, simțind din nou cum îmi zboară timpul printre degete. Nu știu când a trecut un an de la acele momente în care conectarea noastră specială s-a transformat. Nu știu când primul meu bebeluș a crescut atât de frumos. Când a început să vorbească cu “r” clar, să meargă singură la toaletă, să termine deja primul an de grădiniță și să vorbesc cu ea fără nicio limită, la rândul ei ea putând să-mi răspundă cu exprimare de om mare.

“One little touch of an angel

Two rosy cheeks full of love

Three words that have a whole new meaning

Every little piece of you’s a miracle

Little miracle of mine

And those tiny hands wrapped around my fingers

They’re heaven-sent, my heart is so much bigger

In this one moment, this one’s forever locked in time

This miracle of mine

Little miracle of mine”

 

Am plâns până ne-am descărcat amândouă. Am stat îmbrățișate și am plâns fără să vorbim. Vreo 15 minute cred. Apoi ne-am uitat pe geam simțind cum am încheiat în sfârșit un capitol. Durerea s-a dus, a început să se simtă tot mai departe și s-a așezat liniștea.

La un an de la înțărcare ne-am dat amândouă seama că nu ne-am plâns niciodată lacrimile pentru finalul alăptării. Le-am plâns acum, împreună, îmbrățișate, într-o noapte oarecare.