Să-i ținem în brațe cât mai mult, cât au nevoie și chiar și când nu mai încap atât de bine acolo.

Să le spunem “Te iubesc!” cu tot sufletul, oricând, în orice context, de cât de multe ori simțim. Și mai ales în momentele în care le este cel mai greu și toate emoțiile vin peste ei (și peste noi).

Să le spunem că sunt frumoși și când se trezesc, și când au părul ciufulit și hainele murdare, și când plâng.

Să îi lăsăm să ne vadă vulnerabili, triști, furioși, să ne vadă plângând, evitând, greșind, reparând, simțind frustrare sau nesiguranță, îngrijorare sau frică. Să le arătăm cum gestionăm noi, nu doar să le predicăm despre cum nu fac ei bine.

Să-i lăsăm să plângă în brațele noastre, nu să-i trimitem să se calmeze singuri, pentru că emoțiile lor nu sunt exagerări care trebuie oprite.

Să îi facem să știe cât de minunați îi vedem și să simtă ce înseamnă iubirea necondiționată indiferent de alegerile pe care le fac sau le vor face.

Să ne facem gândirea vizibilă și să le arătăm cum gestionăm situații în viața reală, nu doar să le spunem povești despre posibilități ipotetice făcându-i să credă că noi suntem experți, iar ei nu știu nimic.

Să le spunem “nu știu” atunci când nu știm, în loc să pretindem că adulții au întotdeauna răspunsul. Nu le scade respectul pentru noi, ci le arată că nu e nevoie să ne oprim niciodată din învățat. Hai să normalizăm faptul că nimeni nu cunoaște tot.

Să ne cerem iertare când greșim în loc să credem că spunând “Am greșit. Îmi pare rău.” ne pierdem autoritatea. Să îi învățăm cum arată responsabilitatea într-o relație de orice tip ar fi ea.

Să nu le cerem să pupe, să îmbrățișeze sau să salute pe cineva când nu vor. Chiar dacă e bunica. Chiar dacă e “doar un pupic”. Corpul lor le aparține. Ei decid.

Să nu le spunem “Ești mare, nu mai face x lucru”. Fiecare are ritmul lui și plus de asta chiar și adulții greșesc, învăță, se joacă, râd, descoperă, se bucură, vorbesc tare, deranjează uneori, se simt stingheriți, sfioși sau furioși și au dreptul să rămână curioși. Oh, ce minunat ar fi să rămână curioși!

Să nu folosim iubirea ca recompensă și retragerea ei ca pedeapsă. “Te iubesc!” este un fapt necondiționat de cât de “cuminți” au fost.

Să-i învățăm iubirea de sine. Ce lecție grea…

Să nu-i facem să se simtă vinovați pentru că au nevoie de noi. “Ești prea mare ca să mai dormi cu mine/să mergi la mine în brațe dacă ai obosit/să plângi/să-ți fie frică.” pot crea falsa iluzie că stimulează independența. Ce stimulează de fapt este convingerea că nevoile lor sunt o povară și că, pentru a fi acceptați, trebuie să învețe să nu mai aibă nevoie de nimeni.

Să-i lăudăm nu doar pentru cât de liniștiți, frumoși sau deștepți sunt, ci să observăm efortul, curajul, curiozitatea, bunătatea și felul în care se ridică după ce greșesc.

Să nu punem etichete. Comportamentul poate fi problematic, nu copilul. Copilul este iubit. Punct.

Să nu-i comparăm. Nici cu frații lor, nici cu colegii, nici cu copilul vecinei sau al colegei de muncă. Nu au nevoie să fie mai buni decât altcineva ca să fie suficient de buni.

Să nu le cerem să ne liniștească pe noi. “Vai, mă supăr pe tine!” poate deveni “Văd că îți este greu și sunt aici”.

Să le lăsăm loc să spună “Nu!” inclusiv nouă, atunci când un “nu” este posibil. Pentru că vrem să crească adulți care știu că limitele lor contează.

Să nu-i rușinăm pentru greșeli. Să le arătăm că greșeala nu spune cine sunt, ci doar ceva ce s-a întâmplat și din care pot învăța.

Să-i ascultăm când vorbesc, chiar dacă povestea lor pare mică și pare că ne ține din lucruri noastre importante, de oameni mari de făcut. Pentru ei, acela poate fi cel mai important lucru din ziua lor.

Să nu le minimizăm problemele. O jucărie pierdută la nivelul lor poate fi un eveniment care stârnește emoții la fel de grele ca pierderea unui animal drag.

Să-i vedem și când nu fac nimic pentru noi. Nu doar când iau note bune, strâng jucăriile, sunt politicoși sau se comportă adecvat.

Aș scrie continuu despre asta.

Am trăit acolo. În copilăria în care copiii trebuiau să fie cuminți, puternici, independenți și să învețe devreme să nu deranjeze cu prea multe emoții, întrebări sau nevoi.

Generația părinților noștri, a părinților lor și multe generații înapoi au știut că iubirea este despre frică, nevoia de a demonstra și dorința de a face “oameni” prin metode care dor “cu scop”. Dar carcasele goale nu trăiesc. Doar există. Iar existența fără emoții și fără iubire autentică este la pragul supraviețuirii.

Să nu le cerem copiilor noștri să se vindece de copilăria lor este, poate, cel mai valoros lucru pe care noi, astăzi, îl putem da mai departe.