Acum un an Clara învăța cum e să ai un frățior. Îl descoperea, se obișnuia cu prezența lui, învăța să împartă cu el timpul și brațele noastre. Iar acum mă uit la ei și mi se pare că Aris a fost aici dintotdeauna. Că n-a existat niciodată o variantă a vieții noastre în care el să nu fie.

Înainte să se nască, eu și Emilian ne întrebam cum arată Aris, cum o să fie să-l ținem în brațe, să avem casa mai plină și sufletul și mai cald. Ne aminteam de senzația pe care am avut-o când s-a născut Clara. Deși abia o cunoșteam, parcă o știam dintotdeauna. Știam că o să simțim la fel și cu Aris, dar nu ne puteam imagina cum va fi. Mintea nu putea cuprinde atunci.

La fel a fost și cu iubirea. Știam că o să-l iubesc, dar nu puteam să-mi imaginez cum aș putea iubi un alt copil la fel de mult cum o iubeam pe Clara. Mi se părea că iubirea pentru ea era cel mai mare sentiment pe care îl puteam trăi vreodată. Și totuși, când a venit Aris, nu a trebuit să împart iubirea pe care o aveam. Am descoperit că mai era loc pentru încă o iubire la fel de mare. Clișeic, știu, dar e real fiecare cuvânt. Uneori mă întreb cum am putut să cred că inima mea era deja plină.

Acum nici nu ne mai amintim cum era viața cu un singur copil. Parcă au fost mereu amândoi aici, iar noi am fost mereu patru. Iar ei doi par că se știu dintotdeauna. Le spunem adesea că, atunci când eu și tatăl lor urma să ne intersectăm ei erau împreună undeva sus și ne șopteau cum să facem să dăm unul de altul ca ei să vină pe Pământ. Dintotdeauna, iată.

Și uite așa, într-o zi, nu-ți mai amintești cum era viața înainte să fiți toți, nu?