Singurele momente în care Clara a avut tantrumuri până acum, la aproape 3 ani, au fost cele din procesul de înțărcare, toate având ca principal motor dorința de a avea din nou sânul.

Am povestit despre prima etapă a înțărcării acum câteva postări într-un text lung, greu, pe care îl găsiți aici.

Am spus, însă, că revin cu pașii pe care îi urmam instinctiv, dar, practic, ghidați din umbră de toate cunoștințele de psihologie a copilului, neuroștiință aplicată și parenting conștient pe care le aveam.

Eu și Emilian am fost acolo, lângă Clara, la fiecare tantrum. Împreună. Profund conectați mai ales energetic la momentul prezent, la Clara, eu mai aproape, Emilian la un metru distanță, atât cât îi permitea ea. El nu făcea nimic palpabil, doar stătea și o conținea prin prezență, însă eu făceam câteva lucruri pe care mi-am dat seama că le repetam la fel de fiecare dată și mereu o ajutau pe Clara să se regleze în final.

Într-un tantrum de 30 minute, primele 20 erau de confirmare și normalizare a emoțiilor ei, a tot ce simte. Tot ce spunea ea era “Vreau sânuț!” printre țipete lungi și plâns continuu. Iar de la mine, la 30-40 secunde, nu la fiecare țipăt, veneau validări precum “E normal ce simți.”, “Plângi atât cât simți.”, “Sunt aici lângă tine.”, “Ești în siguranță.”, “Înțeleg și știu că îți este enorm de greu și e normal.”. În primele 10-15 minute nu mă lăsa să o ating și nici nu insistam, dar apoi îmi lăsa degetele să o mângâie ușor pe mânuța ei mică. După 20-25 minute, când simțeam că îmi lasă spațiul necesar, când țipetele se răreau și scădeau în intensitate, înțelegeam că furtuna mare de cortizol a trecut și că pot încerca să îi re-cuplez neocortexul care, în contextul amigdalei neuronale activate, în mijlocul crizei, nu este la control. Atunci creierul trece pe modul de supraviețuire și sistemul limbic preia butoanele. Asta se întâmplă și la adulți, iar motivul pentru care nu se poate discuta cu cineva în timpul unei crize de furie este strict fiziologic. Creierul este inundat de hormoni de stres care nu lasă loc gândirii logice. Când simțeam că există spațiul necesar, cum spuneam, o ghidam, ușor, pe Clara, spre coborârea lină în starea de conștiență de sine, de conectare cu corpul, de gândire. Începeam prin a o întreba ce simte în corp, iar atunci când reușea să se conecteze cu corpul și să identifice furia, frustrarea, tristețea, o întrebam unde le simte, ce culoare are fiecare emoție și alunecam împreună, treptat, cu răbdare, în ritmul ei, spre recuperarea capacității de comunicare.

Astfel, apele redeveneau liniștite și ușor-ușor, experiență cu experiență, Clara a ajuns să spună singură “Sunt furioasă.”, “Simt furie în piept/cap/etc.”, “M-am liniștit.”, “Am reușit să gestionez situația.” și așa mai departe. Singură. La doi ani și (azi) 11 luni se autoreglează cum mulți adulți nu o fac și reușește să stea cu emoțiile ei, să le recunoască, să le simtă fără frică, rușine sau vinovăție, cum ajung, din traume, mulți adulți să se mintă că, de fapt, nu simt sau să se înghețe emoțional și real să nu mai fie capabili să o facă.

În timpul perioadei de adaptare la grădiniță, când începuse să intre înăuntru și să stea, avea aproape un episod de plâns în fiecare zi. Ne spunea despre el la prânz când veneam să o luăm și povestea cum a reușit să se liniștească ușor, treptat, singură. Normaliza atât de mult faptul că a plâns, faptul că a simțit dor, faptul că a simțit să se exprime altfel, încât tot ce îmi doream era să nu piardă asta pe parcursul vieții. Să nu creadă altfel. Să nu asculte pe nimeni care îi spune să își îngroape emoțiile din rușine, teama de a fi judecat, frica de a fi respins.

Acum vreo lună a avut o zi în care, după grădiniță nu a reușit și mai apoi nu a mai vrut să doarmă, iar seara avea antrenamnet la dansuri. Era extrem de obosită când deja se îmbrăca în body și își pregătea cipicii de dans în fața oglinzii din hol, acasă, și a început să plângă. Eu mâncam, Emilian urma să plece cu ea. Am venit lângă ea, m-am așezat în genunchi și mi-a spus “Mă liniștesc.” plângând asumat, ca un om mare care înțelege că vina e a lui pentru ce simte și doar își dă frâu liber emoțiilor. I-am spus să plângă cât simte și că nu e nevoie să se abțină. Că poate rămâne acasă dacă simte că nu poate merge la antrenament și că este în regulă. A continuat să plângă încet spunând “Vreau să merg la dansuri. Sunt foarte obosită. O să mă liniștesc.”. Măi, la 2 ani și 10 luni. S-a liniștit și a plecat zâmbitoare. Nu a dus antrenamentul până la capăt, dar felul în care și-a asumat ce simte, felul în care a gestionat situația și s-a autoreglat m-a făcut să simt a mia oară recunoștință pentru felul în care este copilul ăsta, dar și pentru modul în care noi, ca părinți am contribuit prin toată vindecarea și dezvoltarea personală de dinainte ca ea să apară în viețile noastre, prin toate terapiile făcute, cărțile citite, cursurile urmate și felul în care am ales să creștem pentru (dar nu numai) a o putea îndruma.

Cum spuneam în finalul textului din postarea despre prima etapă a înțărcării, tot ce a trăit în mijlocul tantrumurilor din procesul de adaptare la cele trei mese pe zi care a fost cel mai greu din toată perioada renunțării la sân, totul a contribuit la felul în care a reușit să se regleze singură în multe situații viitoare, precum adaptarea la grădiniță despre care am povestit în Reel-ul care are peste 1 milion de vizualizări. Și toate adunate formează viitorul adult care va face parte dintr-o generație cu, sunt sigură, mulți adulți asemeni ei, conștienți de sine, cu o inteligență emoțională dezvoltată și un stil de atașament sigur, securizant, ideal. Iar noi, părinții lor, contribuim zilnic la asta.

Știu că este greu și e nevoie de disponibilitate și timp pentru a fi acolo în felul acesta de fiecare dată, însă cred că merită cu totul. Pentru că, mai cred că odată ce se descoperă pe sine odată ce încep să poată controla singuri furtuna de emoții dintr-un punct încolo, faptul că acest sentiment le hrănește enorm nevoia de autonomie, de control, dar și pe cea de competență face ca și tantrumurile să fie mai rare și altfel gestionabile.

Pentru că încă un lucru adevărat, deși dureros, este acela că, de cele mai multe ori, părinții nu pot conține copilul în mijlocul unei crize pentru că el însuși, adultul, nu poate cuprinde emoția copilului. Adultului îi este greu să își vadă copilul în acele momente pentru că doare. Pentru că lui, adultului, i se apasă butoane proprii prin durerea copulului. Pentru că preferă să plece, să cedeze sau să țipe pentru a opri ceva ce el nu a fost învățat să trăiască, să gestioneze și să exprime: furia, neputința, frustrarea. Iar aici, din nou, revin la vindecarea noastră mai presus de toate pentru a putea susține dezvoltarea lor sănătoasă din punct de vedere emoțional.