Când Aris era în burtică și nu îi găsisem încă numele, un gând intruziv, fugitiv, din ăla de mamă, mi-a traversat mintea. Nici nu pot să-l spun cu toate cuvintele. Spunea că, dacă acest copil nu are un nume pentru că el, de fapt, nu va sta mult aici? Înțelegeți, da? Doamne, ce rahat de gând! L-am alungat repede, dar

mi-am adus aminte de el, activându-se o anxietate foarte mare, în săptămâna 39 când nașterea nu se declanșase încă (nu știu de ce mă așteptam să nasc ca prima oară, la 39 săptămâni). Până la 40 când am și născut natural am fost praf. Gânduri intruzive ca zeci de fantome pe care nu le puteam controla întru totul îmi traversau fiecare oră din zi.

Apoi s-a născut Aris. Totul minunat, nașterea minunată, el sănătos. Dar faptul că nu s-a adaptat digestiv din prima (nu i se menținea glicemia în limite) + o proteina C reactivă (deci antibiotic) ne-a mai ținut ceva timp în maternitate, el conectat aproape constant la perfuzie. Abia îl puteam hrăni pentru că era mereu somnolent. Acele zile au trecut extrem de greu.

Acasă, la 7 zile de viață, după prima băiță, am folosit eu un unt de corp (pentru bebeluși) de cocos și a făcut o dermatită de toată frumusețea. Porii lui de pe tot toracele se umpluseră din cauza faptului că untul a fost prea gras pentru el. Am fost la două spitale în București (la unul de două ori) în trei zile. Panică mare, normal. A trecut repede cu apă termală și Cicalfate.

Apoi buricul sângera destul de mult. Veneau gândurile: dacă face hemoragie? (chiar dacă vorbeam constant cu pediatra prin mesaje). A trecut și asta într-o săptămână.

Apoi a făcut o acnee a bebelușului severă și zici că era ars pe față. După mai mult timp în care am dat doar cu apă termală fără rezultat am ajuns la dermatolog și a avut tratament. A trecut.

După, au urmat Gripa A (doar un episod de febră mică, dar ne-au internat la Balș pentru că avea doar o lună și jumătate) 24-26 Decembrie, apoi a fost suspect de hernie inghinală și am mers la spital la Brașov după un chirurg pediatru bun (era o reminiscență de hidrocel care s-a remis la 2 zile după controlul la Bv).

Apoi a urmat VSR (na, soră mai mare în colectivitate), ne-am internat iar, apoi a dat-o într-o otită care a necesitat antibiotic, apoi, în acest context a făcut intoleranța tranzitorie la laptele de vacă (sânge și mucus în scaun), am ținut regim o lună (e alăptat), apoi a trecut bine prin reintroducerea în alimentația mea a lactatelor, însă cu un stres foarte mare pentru mine. Dar, am început diversificarea și, la a cincea masă care conținea iaurt a făcut urticarie, apoi a urmat o săptămână de stres maxim (v-am povestit), apoi episod de vomă în jet de nu se mai oprea, spital, internare (deja, deci, a 7-a vizită la spital în 7 luni și a treia internare).

Apoi s-au făcut investigații și s-a confirmat APLV-ul. Regim strict și eu și el nu se știe încă cât (facem planul la următoarea vizită la alergolog cu analizele). Iar acum descopăr că pot fi urme (mi s-a spus să evit și urmele) de lapte și soia în aproape tot. În suplimentele mele de alăptat (Elevit3), în lecitina pe care o iau să nu mi se înfunde canalele – aia e din soia pură, o s-o înlocuiesc cu lecitină din floarea soarelui, în toate toate condimentele (pe care scrie că pot conține urme inclusiv de LAPTE), în nuci, în proteina de mazăre, în mălai, în lipii, în… aproape tot. Problema e că nu m-am gândit de la început să verific și condimentele sau tot ce am enumerat mai sus și am continuat să iau câteva zile și, bineînțeles, simt că i-am făcut rău copilului.

Problema și mai mare este că doctora alergolog, apoi alte povești (pe care n-aș fi vrut să le aud) mi-au spus despre anafilaxie care poate apărea inclusiv la alimente deja introduse sau la orice aliment nou, iar eu am un istoric cu un angioedem făcut după ce toată viața am mâncat creveți până când, boom. Tot narativul meu de groază pură cu alergiile se datorează, însă, nu edemului meu, nu alergiei, ci unei experiențe traumatizante cu un medic care mi-a spus acum doi ani că cu alergia mea nu mai pot merge în concedii, la restaurante, nu mai pot mânca în oraș nici măcar salată verde fără să risc o anafilaxie de la contaminare și altele pe care nu le mai scriu că ar trebui o postare dedicată (ca idee, mult timp mi-a fost frică și să respir într-un restaurant).

Acum sunt într-un

stres continuu de câte ori îi dau

să mănânce, două ore după, dar, staaai, că o reacție întârziată apare până la 3 zile după intrarea în contact cu alergenul, nu? Reiau. Sunt în hipervigilență, cu cortizolul ridicat constant, cu lupa pe orice roșeață apare pe Aris pentru că mi-e frică să nu cumva să nu iau în calcul vreun semn și să nu acționez, să nu-mi dau seama de vreun aliment care îi provoacă ceva și să nu facă copilul anafilaxie și, bineînțeles, la pachet, în toată perioada asta vine constant piticul din sarcină și îmi mai aduce aminte de gândul ĂLA.

După toate astea se poate citi ori că sunt puternică pentru că am trecut prin multe, ori că mă plâng prea mult pentru lucruri mici, în timp ce alți copii au probleme mult mai grave. Pentru că, real, mulțumesc lui Dumnezeu, nicio problemă a lui Aris nu a fost gravă. Doar multe și mărunte. Picătura chinezească. Între aceste două direcții oscilează și mintea mea atunci când se uită la ce simt. Pentru că, da, am obosit din cauza stresului mare, fricii, gândurilor intruzive, și mă gândesc cât de nesănătos este să fiu constant îmbăiată în cortizol, dar pur și simplu nu pot controla cu totul. Gândurile raționale sunt acaparate de partea emoțională care urlă, efectiv.

Încă fac sport când pot, citesc, gătesc, filmez și montez, merg în natură, lucruri care ajută, dar nu fac să dispară, ci doar ameliorează anxietatea.

Ceea ce știu este că durerea altora nu o minimizează pe a mea. Fiecare simte la dimensiunea emoției din acel punct al vieții lui, prin nivelul de percepție pe care fiecare om îl are la un moment dat. Lucruri care de modifică în timp. Și e în regulă.

La fel cum e în reguă ca Clara să fie extrem de supărată și furioasă, să plângă și să se simtă un vulcan de emoții înăuntru dacă e obosită rău, iar tatăl ei a rupt banana în două în loc să i-o dea întreagă cum se aștepta ea s-o primească. (Exemplu concret de duminică seară.) Emoțiile astea sunt reale. E în regulă. Asta simte și e în regulă.

Iar eu asta simt și e în regulă.

Și ceea ce simțiți voi, oricând simțiți că ați obosit fizic, mental, emoțional, e în regulă.

Asta nu ne face mame mai puțin bune sau femei mai puțin dezvoltate. Ne face doar oameni.

•

•

•

“- Strănută copilul?

– Mai strădută, na, ca noi toți, ca un copil normal.

– Poate fi reacție alergică. Se freacă la ochi?

– Când îi e somn, ca un copil normal…

– Voma este tot reacție alergică.

– În contextul actual cred că vreți să spuneți, nu? Că poți vomita din n motive.

– Da, în contextul actual. Iar o pată pe piele apare pentru că alergenul e încă în corp și dumneavoastră tot consumați.”

Păstrați-vă simțul critic, integritatea. Întrebați orice vă trece prin minte. Gândiți și voi pe lângă tot ce vi se povestește și vi se spune. Nu luați ca literă de lege întru totul ceea ce vine spre voi. Mai consultați o părere dacă vi se pare ceva too much sau, din contră, prea la suprafață.

Și, cum am spus și în postarea de ieri, încercați să vedeți toate binecuvântările de pe lângă experiențele astea mici, care oricum vor trece. În noi vor rămâne amintirile, dorul de perioada aceasta cu lucrurile ei frumoase. Așa cum toate hopurile vor pleca, vor pleca și momentele minunate de bebelușeală. Și ne va fi dor.

Din nou vorbesc pentru voi, dar în special vorbesc pentru mine.