Uneori am impresia că nu contez prea mult. Că nu mă știe prea multă lume. Că nu contribui atât cât mi-aș dori. Apoi, pe lângă sutele de conversații strânse cu voi în care ne-am îmbrățișat imaginar strâns, conversații de care câteodată uit, vine AI-ul și mă ajută să văd.

Să văd cum voi toate sunteți aici. Să realizez cât de multe sunteți în jurul meu. Și să vizualizez cum, dacă v-aș strânge fizic lângă mine, mi s-ar umple sufletul de uimire, recunoștință și lacrimi. Pentru că nu, nu sunt atât de mică. Contez. Și pentru fiecare dintre voi cu care am purtat măcar o scurtă conversație în privat sau în comentarii nu sunt “nimeni”.

Vezi, mama?

Lumea chiar vrea să asculte ce am de spus. Femeile astea sunt aici pentru mine, iar eu mișc puțin din povestea lor prin ce las în textele mele. Știu că ți-a fost frică să nu eșuez. Știu că ți-a fost frică de ce va spune lumea. Mă bucur că nu ți-am moștenit toate temerile. Nu m-am făcut de râs, mama, vezi?

Ți-am spus că voi reuși.

Și stai să vezi ce urmează.