Credeam că iubirea mea de sine e absolută. O predicam și simțeam că o posed. M-a zdruncinat mult când mi-am dat seama că încă nu sunt acolo.

Am simțit de multe ori indignare în interior când au apărut mici probleme de sănătate. Furie chiar, uneori. La fiecare canal înfundat, de exemplu. Mă enerva groaznic atunci când simțeam că IAR se întâmplă. Sau la fiecare început de muci sau durere în gât. La fiecare lucru mic descoperit cum ar fi nodulul pe tiroidă care este sub observație și perfect ținut sub control.

În loc să mă simt recunoscătoare pentru felul în care corpul meu trece minunat peste anumite situații și privilegiată pentru modul în care îmi mulțumește pentru felul în care este tratat cu hrană, somn, liniște, hidratare, pentru rapiditatea cu care se recuperează, pentru faptul că orice problemă apare e mică și ținută minunat sub control, în loc să simt gratitudine ca primă emoție am avut o perioadă lungă în care, da, am simțit furie. Tocmai pentru că aveam impresia că TREBUIE să fie PERFECT tocmai pentru că eu îi ofer tot. “Alexandra, noi îți dăm tot și tu ești nerecunoscatoare! Nu apreciezi nimic!” – îmi sună în minte vorbele venite spre mine în copilărie pe care, iată, le transmit acum către corpul meu atunci când mai alunecă în vreo problemă. Omit (sau “omiteam” – îmi place să vorbesc la trecut despre asta) în acele momente să văd cât de repede se pune pe picioare, cât de rapid se redresează, cât de puțină intervenție din exterior necesită corpul meu. Nu, eu mă focusam pe faptul că nu e perfect. Mă blocam în perfecțiunea care, în fapt, nu e umană. Nu e naturală. Nu suntem ființe supreme, liniare. Nici nu trebuie să fim. Suntem organisme vii și e minunat așa. Am alergat ani de zile să rezolv tot, fiecare mic lucru care nu stă la locul lui în corp, fiecare centimetru dat puțin mai încolo.

N-am vrut să accept că alergia la creveți e ireversibilă și am încercat să o rezolv ajungând la medici care m-au traumatizat, n-am vrut să concep că nu există tratament pentru nodulii de pe tiroidă așa că am ținut detox-uri care nu mi-au făcut rău, dar m-au frustrat prin prisma nereușitei după ce eu am făcut totul ghiciți cum: perfect. Apoi, pentru aceeași “problemă” am încercat proceduri care m-au intoxicat ajungând în spital (cu uleiuri esențiale, cine a fost aici acum doi ani poate își amintește episodul – a fost nasol). Am umblat în multe terapii diverse pentru a-mi “rezolva” starea de derealizare – știu, n-am vorbit niciodată despre ea aici, poate o voi face cândva. Am fost furioasă când am văzut că am un mic prolaps după a doua naștere. Am încercat ani la rând să combat celulita și pot continua cu multe alte exemple. Am alergat mereu să rezolv. Să fie totul perfect. “De ce nu e perfect când eu fac atâtea?” și mă frustram și mă înfuriam. Aveam impresia că corpul meu nu e “suficient de bun”, că nu e, exact, recunoscător dovedind perfecțiunea. Da, același tipar din copilăria mea. Pentru că un 9 nu era suficient atunci când exista opțiunea de 10.

Ceea ce m-a șocat a fost conștientizarea modului de acțiune a creierului după acest model, conștientizare care mi-a demontat o credință pe care o aveam despre mine după atât de mult lucru cu traumele: credeam că iubirea mea de sine e absolută. Până mi-am dat seama că îmi biciuiam corpul. Îl biciuiam ca urmare a perfecționismului în care am fost crescută. Loveam acolo unde nu aveam control. În sănătate și în emoții.

Mi-am blamat mult timp emoțiile de furie sau tristețe profundă care veneau parcă de nicăieri când, de fapt, la bază erau hormonii din și de după sarcină sau/și furia și tristețea reprimate din copilărie, acolo unde eram copil și n-aveam voie să am griji, pentru că singurul meu obiectiv ar fi trebuit să fie să-mi văd de școală.

Iar când simțeam furia sau tristețea le alungam. Le băgam sub preș. “Doar am făcut terapie, am lucrat atât, sunt vindecată”. “Vindecat”, însă, nu ești total niciodată, nu? Mereu vor mai fi dedesubturi care ies. Să fi lucrat cu tine și să fi rezolvat lucruri nu înseamnă să nu mai fii om. Să nu mai poți simți normal, uman. Pentru că furia, tristețea, frica sunt emoții umane. Umane și sănătoase. Ne transmit lucruri. Ne arată direcții. Ne vorbesc. Iar un om care e bine înăuntru nu și le anulează, din contră: învață să le trăiască și le înțelege rostul. Nu le mai alungă, nu le mai blamează. Le face aliați pentru că fix asta sunt. Doamne, ce bună sunt pe teorie. Ah, stai, iar mă biciuiesc. E normal să nu gestionez totul perfect de fiecare dată. Până la urmă cine stabilește perfectul ăsta?

Mult timp m-am simțit furioasă atunci când am avut momente de furie sau tristețe sau când corpul meu a fost pus la mici încercări tocmai pentru că aveam impresia că nu am de ce să mă simt sau să fiu așa. Aveam senzația că “nu am dreptul”. Am o viață minunată, suntem sănătoși, avem tot. Și totuși eu am situații în care simt furie, supărare, indignare, nemulțumire, frustrare, mă mai lovește câte un virus, se mai înfundă un canal sau multe altele. Oh, Doamne, și e ok! E OK! Da, asta mă face om, nu mai “bolnavă” fizic sau emoțional și nici mai nerecunoscatoare. Om. Atât.

A fost nevoie de conștientizarea asta (brutală pentru mine) ca să înceapă să mi se modifice setările, să văd mai clar, să schimb perspectiva și să schimb conștient direcția atunci când simt biciul cum vine. Pentru că încă mai vine. Dar acum îl văd.

Vedeți cum ies rănile din copilărie care “nu au omorât pe nimeni”? Acesta e un exemplu grăitor de “și ia uite ce bine suntem, ce adulți mișto!”. Mișto, nu? Știu că ai noștri copii le vor avea pe ale lor ca adulți, dar ce putem noi să facem e să rupem măcar lanțul pe care îl observăm creat în urma a ce ni s-a transmis nouă din generație în generație. Și să nu fim perfecți, dar să fim suficient de buni. Prin lucrul cu noi și, da, prin iubire de sine. Căci dacă o rezolvăm pe-aia multe se trag după ea.

După o ședință de terapie psihoterapeuta mea mi-a lăsat câteva gânduri care au rămas cu mine și vreau să le împărtășesc:

“Înainte să învățăm să ne iubim, primul pas este să încetăm să ne purtăm cu ură față de noi înșine!

Din perspectivă psihologică, aceasta este adesea o etapă mai accesibilă decât iubirea de sine idealizată/fantezia/așteptarea să…

Să NU te urăști înseamnă să…

…nu te pedepsești la nesfârșit pentru greșelile tale.

…nu te abandonezi ca să fii acceptat de ceilalți.

…nu îți vorbești în gând așa cum nu ai vorbi niciodată unui copil.

…nu te compari permanent cu cei din jur.

…nu îți ignori corpul până când este nevoit să strige prin simptome.

…nu te obligi să fii puternic atunci când ai nevoie să fii vulnerabil.

…nu îți negi durerea doar pentru că alții au suferit mai mult.

…nu îți transformi trecutul într-o sentință pe viață.

…nu rămâi în locuri în care trebuie să demonstrezi mereu că meriți să fii iubit.

…nu îți ceri perfecțiune pentru a-ți permite să exiști.

…nu îți sabotezi bucuria din vinovăție.

…nu te trădezi pe tine pentru a păstra o relație.

…nu te reduci la eșecurile tale și nici nu te definești doar prin performanțe.

…nu uiți că și tu faci parte dintre oamenii care au nevoie de grijă.

De ce?

Pentru că iubirea de sine nu începe brusc cu un sentiment intens de iubire de sine, ci începe în ziua în care încetezi să fii propriul tău dușman.

Și, uneori, acesta este cel mai curajos act de iubire pe care îl poți face față de tine.” – @loredanamocescu