Mi-am văzut pielea într-o lumină în care poate de obicei aș fi ales să nu mă filmez. Iar dacă în mod normal primul meu gând ar fi fost: “Hai să schimb unghiul sau lumina!”, de data asta lucrurile au stat diferit. Pentru că mi s-a spus de prea multe ori că am tenul perfect și am încercat mereu să subliniez că ceea ce se vede pe o filmare, în online, nu definește adevărul absolut. Nici pe ten nici nicăieri. Mereu există părți nevăzute din viața unui om, din relațiile lui, din imaginea lui. Și nu pentru că ar exista neapărat dorința de a fi ce nu ești, dar pentru că viața reală cu tot ce reprezintă ea nu e pe internet. Nici n-ar putea fi.

Iată:

Se vede textura.

Se văd porii.

Se văd mici imperfecțiuni.

Se vede pielea exact așa cum este.

Și, în loc să schimb unghiul, am ales să filmez. Pentru că poate tocmai asta merită văzut din când în când: normalul.

Scriind acum mi-am amintit de Legea Dualității și a Polarității, pe care Monica Ion o numește și Legea Echilibrului. Nimic nu este doar bun sau doar rău, doar frumos sau doar urât. Fiecare experiență are două fețe, iar atunci când noi vedem doar una dintre ele, ne polarizăm. Poate că de aici vine și atât de multă presiune pe care o punem pe noi: ne uităm la o piele “perfectă” aparent și nu mai gândim că și acolo există imperfecțiuni sau, ca în cazul meu, au existat probleme destul de grele în adolescență. Ne uităm la o imagine a unui corp arătat din unghiul potrivit și credem că abdomenul ăla rămâne plat indiferent de momentul zilei sau al lunii, de inflamație, de poziție, de haine. Ne uităm la o viață care pare minunată și nu mai vedem ce e greu în spatele ei.

Cu toate astea echilibrul există chiar și atunci când noi nu îl vedem. Binele și răul, frumosul și imperfectul, ușorul și greu sunt acolo împreună. Iar normalitatea nu este la una dintre extreme. Normalitatea este întregul. Cam cât de mult ne-a îndepărtat societatea, dar mai ales social media de ideea asta de echilibru?

Ne uităm la o piele perfect netedă în online și ajungem să credem că asta este realitatea absolută. Vedem vieți în care totul pare să meargă bine și uităm că există și zile grele. Vedem corpuri în unghiuri perfecte, case perfecte, copii perfecți, relații perfecte. Și, fără să ne dăm seama, începem să credem că dacă viața noastră nu arată așa, înseamnă că ceva nu este în regulă.

Dar nu există viață perfectă. Știm asta, doar că uităm des. După cum nu există nici viață îngrozitoare. Nu există doar bine. Nu există doar rău. Nu există doar frumos. Nu există doar imperfect. Există bine în rău și există imperfect în perfect. Există zile în care ne simțim extraordinar și zile în care abia ne adunăm. Există lucruri care ne ies și lucruri pe care încă le învățăm. Există frumusețe și imperfecțiune în același timp.

Echilibrul este, de fapt, normalitatea pe care o pierdem din vedere.

Iar pielea mea de aici nu este o versiune mai puțin frumoasă a mea. Nu este ceva ce trebuie reparat sau ascuns. Este doar pielea mea. Cu pori, cu textură, cu imperfecțiuni care azi sunt mai vizibile, peste câteva zile mai “liniștite” poate. E o piepe reală. Și mi-ar plăcea să ne amintim mai des că normalul nu arată ca o extremă. Normalul arată… normal.

Hai să îmbrățișăm asta.