“Dacă scap fluturașul de la cercel în nasul Clarei și se sufocă?”

“Dacă vine o mașină în viteză prea aproape când deschid ușa, lovește în portieră și îmi amputează piciorul?”

“Dacă vecinul nostru e un psihopat și blochează liftul să-mi facă ceva?”

“Dacă în drum spre sertar de la mașina de spalat vase mă impiedic, cad, mă lovesc la cap și cuțitele aterizează fix pe Aris?”

Extrem de dure replicile, nu? Dar e o voce în mintea mea care mi le spune uneori. Poate și în a ta. Poate nu pe acestea, dar pe altele. Nu le spune nici măcar prin cuvinte, ci prin frânturi de imagini. Prin frânturi de gânduri.

Cred că dacă ne-am auzi unii altora gândurile intruzive am înnebuni.

Anxietatea e reală și există în multe dintre noi fie că vrem sau nu s-o acceptăm. Iar când devenim mame, totul trece la un alt nivel. Iar dacă apare vreo situație cât de mică medicală nici nu mai spun cum o ia creierul razna.

Adăugându-se la creierul meu semi-anxios reacțiile alergice din diversificare ale lui Aris venite la doi ani după reacția mea alergică la creveți și întâlnirea de groază cu medicul care mi-a spus că din acel moment viața mea normală s-a terminat (ce încâlcit, nu? Am încercag să rezum cât pot. Multe dintre voi știu povestea) au făcut să-mi ia mintea foc. Am reînceput terapia ca să nu mai simt senzații fizice de rău atunci când Aris avea în meniu un alergen important.

Dar anxietatea mea s-a accentuat încă de la primul contact cu viața de mamă. Dacă înainte de copii îmi puteam imagina (am foarte vie amintirea asta în minte) că dacă mă dau jos din mașină în coloană pe Valea Prahovei să fac pipi la benzinărie poate o mașină să mă lovească și eu să fiu aruncată în copacii de pe marginea drumului și acolo să rămân. Deci dacă înainte gândeam așa și toate fricile le proiectam asupra mea, după ce am născut… Ce vorbesc? După ce am rămas însărcinată cu Clara, s-au adăugat și cele legate de ea și, bonus, și cele legate de Emilian, pentru că de-atunci încolo am simțit că suntem interconectați și interdependenți pe bune. Da, de când am rămas însărcinată, pentru că ce, voi n-aveați frică de unii oameni pe stradă că dacă treceți prea aproape de un psihopat care să aibă vreun cuțit ascuns pe undeva? Doamne ferește! Când le “zic cu voce tare” așternandu-le aici mi se par atât de rupte de o realitate în care, mulțumesc lui Dumnezeu, trăim (nu vorbesc de excepții, pentru că, normal, de-asta și am temerile astea, pentru că știu excepționalul), dar totuși, sunt atât de oribile fricile astea când vin.

Citisem într-o carte că există trei frici de bază: frica de moarte, frica de singurătate, iar pe-a treia nu mi-o amintesc – dacă știi tu care e aș fi recunoscătoare să o lași în comentarii. Și toate fricile noastre au la bază una dintre aceste trei frici. În cazul meu este frica de moarte. Peste tot. În fiecare zi, de multe ori pe zi, mascată sub diferite forme. Vine subtil, pe neașteptate, oricând și de oriunde te-aștepți mai puțin.

Ce fac concret pentru a schimba direcția gândurilor care vin incontrabil este, în primul rând, să îmi amintesc conștient că frica respectivă, oricare ar fi ea, are o probabilitate extrem de mică să se materializeze. Posibilitatea și probabilitatea nu sunt același lucru. Unu.

Doi, mă reprogramez constant să mă bucur de prezent și să accept faptul că nu totul este în controlul meu (greu aici). Că lucrurile se vor întâmpla oricum cum trebuie să se întâmple și, dacă tot nu am control, de ce să nu mă bucur că ACUM sunt sănătoasă și eu și ei, ACUM am o familie minunată, ACUM totul este în echilibru la modul real în viața mea.

În al treilea rând, atunci când mă lovește, încerc să îmi mut gândul imediat ce apare și pur și simplu să nu mă las să zăbovesc în el. Îl observ cum a venit și îl schimb conștient cu un altul. Făceam asta mult mai ușor înainte de copii. Chiar râdeam de cât de aberante erau unele imagini din mintea mea. Așadar acum încerc să nu las filmul să se deruleze mult, să nu rumeg la el, astfel încât să nu mi se inunde tot corpul cu hormoni de stres.

Să nu credeți vreo secundă nici că e ușor nici că îmi iese mereu. Mă trezesc uneori alunecând în frica pe care o simt în corp după care în următoarea, anume că prin gândurile negative pot atrage asta în realitate (am și citit “Manifest”, de ce n-ar funcționa și pe negativ energiile? – îmi zice un alt gând anxios) și apoi în următoarea, cum că tot cortizolul ăsta mă poate face să somatizez și să mă îmbolnăvesc și să? Ghiciți ce? Exact, să mor. Și nu moartea mea ar fi cea mai problematică, ci ceea ce ar trăi copiii după. Toate gândurile astea venind tăvălug ca un bulgăre de zăpadă în câteva fracțiuni de secundă.

Îmi amintesc cât de puternică a fost anxietatea în cele două săptămâni dintre turul 1 și turul 2 al alegerilor din 2024. Nu credeam că ceva politic îmi va declanșa vreodată asemenea stări. Au fost preludiu pentru perioada de diversificare a lui Aris. 😂

După ce a izbucnit războiul la graniță nu mai zic. Niciodată până atunci nu m-am gândit la eventualitatea unui război. Am avut multe coșmaruri legate de asta ulterior. Nu pot să nu recunosc că, undeva foarte adânc, îmi doresc al treilea copil inclusiv pentru că am auzit că dacă sunt trei copii în familie tatăl e scutit de a pleca la război. Am verbalizat asta cu Emilian, el fiind total înspre implicare directă spre binele viitorului următoarelor generații. Viața lui considerând a fi prea puțin importantă în raport cu binele pe care, om cu om, sacrificiu cu sacrificiu, l-ar însuma în final. Nu mai vorbesc, că mă cutremur.

Anxietățile sunt atât de multe și atât se variante, dar toate, absolut toate cele ale mele au la bază frica de moarte. Nu știu să fi experimentat în copilărie vreun eveniment traumatic în apropierea morții mele sau a cuiva apropiat. Nici din poveștile alor mei nici din amintirile mele. Însă nu știu cum am perceput toate știrile de la ora 5 văzute zilnic ani de-a rândul. Altă explicație nu am la nivel conștient. Sau o fi pe linie transgenrațională? Sau din creierul limbic moștenit care, la oamenii peșterilor, cântărea – și și-a păstrat obiceiul – de trei ori mai mult un eveniment cu potențial negativ decât unul pozitiv pentru că era mai grav să te mănânce ursul decât plăcut să stai sub un copac la soare? Raportat la timpul istoric am fost ~97% din el oameni ai cavernelor. Ultimii 10.000 -12.000 de ani (de la revoluția neolitică, reprezentând începutul stilului de viață modern = agricol/industrial) sunt nimic pe lângă moștenirea genetică bine impregnată în sute de mii de ani de frică de moarte constantă și cât se poate de justificată.

În orice caz, îmi amintesc că toate gândurile astea n-au fost dintotdeauna cu mine, cel puțin nu la nivel conștient. În adolescență nu existau. În copilărie nici atât. S-au declanșat odată ce am început să mă simt “mare”, adult, probabil prin preluarea responsabilității depline asupra propriei persoane adăugându-se, apoi, uriașa responsabilitate pentru copilul, iar acum copiii mei.

Încerc să nu le transmit fricile mele Clarei și lui Aris și să îl las mai mult pe Emilian să gestioneze situații. Doamne, îmi amintesc când eram într-o seară târzie din iarna trecută, în parc, toți trei (Aris nu era nici în burtică). Nu era nimeni, așa că m-am dat o dată în tobogan cu Clara. Mi-a apărut instant golul în stomac când m-am văzut la înălțime, inclusiv când am alunecat pe tobogan. Dacă picam și îmi rupeam ceva, sau mai rău?…

Există multe mecanisme de coping care acoperă, dau pe mut o anumită perioadă de timp fricile. Am auzit persoane care nu pot sta pe liniște pentru că și-ar auzi prea mult gândurile. Sunt persoane care, de teama lor, a gândurilor, teamă conștientă sau nu, se afundă în muncă, relații disfuncționale care le țin mintea ocupată cu alte dureri, se afundă în roluri cu care se identifică și din care le e inconfortabil să iasă (mamă și atât, angajatul perfect, people pleaser, victimă, provider etc.), petreceri și nu mai vorbesc de alc*ol, sub$tanțe, p0rn*grafie, jocuri de n0r*c etc. – mecanisme care se aplică în multe; cazul anxietății e doar un exemplu. Creierul încearcă să ne distragă atenția de la durere, traumă, frică. Dar nu mai bine o facem noi prin mecanisme sănătoase, cu ajutor din interior sau din exterior? Mai ales atunci când avem resurse la îndemână. Hai că după ce-am povestit paragraful ăsta parcă nu mai pare atât de neagră anxietatea mea și modul de operare. Dar să nu-mi minimizez realitatea (o altă lecție importantă).

Revenind la mine, gândurile acum sunt extrem de scurte, de ordinul fracțiunilor de secundă, cum povesteam mai sus. Nu (mai) vin sub forma unor fraze, ci a imaginilor sau a ideii în sine și, cum v-am spus, le schimb imediat conștient. Lucrez constant în a-mi “număra” binecuvântările și a trăi prezentă în aici și acum, unde e cald și bine. Și sper ca, într-o zi, să le îmblânzesc și mai mult, poate la limita dispariției lor. Să ne liniștim mintea și să ne privim mai des realitatea. Să ieșim din minte, din cognitiv și să coborâm în suflet. De asta cred că avem nevoie.