(aia mare mare, de care vrem să scăpăm cu toții)

Încep prin a spune că nu, nu trebuie să scăpăm de nimic. E necesar să învățăm să fim confortabili cu emoțiile copiilor, la fel cum ar fi necesar să ne împrietenim și cu ale noastre. Emoțiile, toate, sunt prieteni. Nu sunt “bune” sau “rele”. Sunt mesageri care ne transmit mesaje. Atât.

Rămân consecventă în teoria autodeterminării în care cele trei nevoie psihologice de bază guvernează comportamentele copiilor (fac un mic rezumat: când nevoile de autonomie, competență și conectare nu sunt împlinite, copiii pot exprima această frustrare prin comportamente dificile: opoziție, agresivitate, retragere sau crize emoționale. În spatele unui comportament negativ nu se află un copil care vrea să ne provoace pur și simplu, ci unul ale cărui nevoi psihologice nu sunt împlinite.), dar mai adaug ceva ce am învățat de curând în terapie. Teoria am testat-o acasă cu Clara deja de multe ori înainte să v-o povestesc:

Emoțiile puternice pe care copilul nu le-a scos influențează comportamentele negative și tantrumurile venite parcă de nicăieri. Dacă copilul este într-o criză de furie, plâns puternic etc. și treci în revistă toate cele trei nevoi psihologice de bază care, surpriză, sunt hrănite și tot nu știi de unde a pornit toată furtuna care a explodat din el, atunci este clar că, cu puțin timp înainte, câteva ore, poate chiar cu o zi în urmă, copilul tău a trecut printr-o emoție extrem de puternică pentru el pe care nu a știut sau nu a putut să o scoată. Tensiunea s-a acumulat și explodează acum.

Vreau să subliniez asta: emoția nu trebuie să fie “urâtă”, ci doar greu de dus. Prea greu de dus pentru un pui mic care abia învață să înoate prin oceanul de emoții pe care viața i-l pune la dispoziție. Da, se poate să fi simțit frustrare la grădiniță, să nu o fi exprimat atunci și să o scoată acasă, în spațiul lui cel mai sigur, explodând de la un nimic aparent banal care de fapt doar eliberează tensiunea și nu este real motivul principal al crizei copilului, iar la fel de bine poate să fi simțit fluturi în stomac atunci când s-a întâlnit întâmplător cu un coleg pentru care simte diferit apropierea (îmi amintesc cât de îndrăgostită am fost eu, pe la 4-5 ani, de un băiat la grădi) iar acea emoție, superbă de altfel, pe care nu știe să și-o explice, să facă să iasă dragonul la suprafață pentru că este prea multă și prea intensă pentru un trup, un suflet și o minte atât de fragede.

Așadar, atunci când pare că nu există niciun motiv real declanșator al crizei, vă invit să luați în calcul faptul că, copilul vostru are de scos o emoție.

Ce avem însă de făcut în acest punct este foarte important pentru a-l ajuta să o scoată sănătos: e necesar să îl susținem în a scoate acea emoție, să îl susținem în a plânge până iese totul din el. Iar acolo, în spațiul sigur din brațele noastre sau de lângă noi (dacă nu ne lasă să-l luăm în brațe) va putea, de cele mai multe ori prin plâns sau printr-un așa zis tantrum, prin tăvălit pe jos sau prin cum simte el să se exprime – cu condiția să rămână și el și cei din jur și spațiul în siguranță, va putea elibera astfel tot ce este de eliberat.

Da, trebuie să fim confortabili cu plânsul copilului și cu crizele acestuia. Iar lucrul ăsta îl putem face doar dacă înțelegem mecanismul din spate.

Noi ne abținem să nu plângem, ne abținem să nu urlăm, ne abținem să nu ne tăvălim pe jos de multe ori, pentru că am fost dresați sau mai frumos spus educați de mici să nu simțim prea mult, iar copilul din noi strigă după ce nu a trăit la timp. Copiii, însă, pot simți liberi și e foarte important să îi încurajăm să-și simtă toate emoțiile fără frică și să le trăiască, să nu le strângă în corpul lor mai mult și mai mult și mai mult.

Interesant este faptul că, odată ce începem să-i ajutăm să scoată emoțiile atunci când observăm că sunt foarte multe strânse, ne va surprinde faptul că aceste crize vor fi din ce în ce mai rare. De ce? Pentru că tensiunea nu se mai strânge, nu se mai pune emoție peste emoție peste emoție nescoasă, ci copilul învață să le scoată atunci când vin și ușor-ușor să se autoregleze. Dar asta, bineînțeles, cu timpul și cu ajutorul nostru în sensul ăsta.

Iar ca și cuvinte pe care le folosesc eu, o să vă las aici exact felul în care m-a învățat terapeuta mea (care are o formare ca specialist în parenting – Parent Educator Registred “Circle of Security”, în Serviciile pentru Copil și Familie 🫪) să mă exprim atunci când întâmpin un astfel de episod:

“Observ că ai nevoie de o limită. O să îți pun o limită, tu o să plângi, eu o să fiu aici cu tine. N-o să te las singură cu asta.”

Ca un exemplu concret, copilul poate să facă o criză pentru că i-ai tăiat banana într-un fel (clasic, nu?) iar motivul din spate să fi fost o emoție nescoasă. Nu, nu, furia nu e din pricina bananei. Banana e doar picătura care a umplut paharul. În acest caz tu ca părinte observi că furia vine de fapt din alt motiv pe care el nu poate să-l explice și pui limita tocmai pentru a-l ajuta să descarce.

Știi ce se va întâmpla. Va urma o criză. Dar fix de asta are nevoie. Îi spui și lui asta și îi conții emoțiile cu blândețe până va reuși, la un moment dat, să le conțină singur. Iar la un moment dat, peste ceva timp, atunci când copilul va ajunge să îți spună liniștit că nu are nevoie de limită înseamnă că, ta-daaa!, i-a crescut capacitatea psihică de conținere. Poate singur. Și nu mai are nevoie de plâns și urlete pentru asta.

 

Vorbim de perioada între 2 și 7, și o voi cita pe @loredanamocescu, “când copilul are încă o capacitate limitată de autoreglare și depinde mult de coreglarea oferită de adult.

Între 7–12 ani limitele continuă să conteze, dar devin tot mai importante negocierea, explicația și participarea copilului pentru că capacitatea de a tolera frustrarea, de a simboliza și verbaliza ceea ce trăiește devine mai mare. Limita rămâne un reper organizator.

Dar nu uităm că nu îi pun copilului o limită ca să descarce emoția respectiva fără cineva capabil să conțină alături. Îi pun o limită necesară și rămân disponibil să întâmpin emoția pe care această limită o poate mobiliza.”