Când era Clara mică, undeva aproape de doi ani ai ei, am făcut o postare despre un lucru aparent banal: de ce am ales să nu o mai refuz automat de fiecare dată când îmi oferea din mâncarea ei.
Aveam obiceiul să îi spun “Mănâncă tu, e mâncarea ta!”, până când am început să mă uit mai atent la ce se întâmpla, de fapt, în acele momente. La bucuria ei, la insistența cu care îmi întindea bucățica și la cât de mult însemna pentru ea să împartă cu noi.
Astăzi, câțiva ani mai târziu, îl privesc pe Aris făcând exact același lucru. Ne oferă tuturor din mâncarea lui cu un entuziasm și o generozitate greu de trecut cu vederea și mă bucur că am învățat deja, de la Clara, să nu ignor momentele acestea. Pentru că dincolo de o bucățică de mâncare, copilul ne oferă ceva mult mai important: dorința de a contribui, de a participa, de a face și el pentru noi ceea ce facem noi pentru el.
Copiii au nevoie să se simtă autonomi și competenți. Să descopere că pot, că sunt capabili, că au un rol în familie. Iar bucuria pe care o vezi pe chipul lor atunci când reușesc să facă ceva singuri nu vine neapărat din lauda adulților la început, ci din propria lor reușită. Să încercăm să păstrăm asta, nu? Gândiți-vă la cât de mândri sunt când șterg mobila cu un șervețel, când duc ceva la locul lui, când ne ajută să pregătim masa sau când încearcă să facă lucruri pe care le văd la noi. Nu sunt doar niște activități simpatice de copil. Sunt ocazii în care își construiesc sentimentele de competență și apartenență.
Când îi refuzăm constant gestul de a ne oferi din mâncarea lot, spunându-le că este A LOR și că trebuie să o păstreze pentru ei, riscăm să îi transmitem, fără să ne dorim, că nu au nevoie să împartă cu noi sau că nu este chiar în regulă să o facă. Însă faptul că un lucru le aparține nu înseamnă că trebuie să îl păstreze exclusiv pentru sine. Îmi doresc ca ai mei copii să înțeleagă că pot împărți din bucurie, nu din obligație, dar că o pot face. Că pot oferi atunci când simt, dar, totodată, și că nu trebuie să renunțe la ceva doar pentru că altcineva își dorește acel lucru. Sunt nuanțe. Și tocmai de asta nu accept în 100% din cazuri orice îmi oferă. Dacă nu vreau să mănânc, spun. Dar încerc să nu transform refuzul într-un răspuns automat, asta vreau să punctez. Uneori accept bucățica, chiar dacă nu mi-e neapărat foame, pentru că înțeleg că momentul acesta înseamnă mai mult decât mâncarea în sine. Înseamnă emoții și lecții importante.
E necesar să fim atenți și atunci când refuzăm, la felul în care o facem: cu blândețe, fără să descurajăm intenția din spatele gestului. “Mulțumesc, mami! Ce frumos că te-ai gândit să împarți cu mine! Acum nu îmi este foame, dar mă bucur că mi-ai oferit.”
Nu vreau să cresc copii care împart pentru că așa trebuie, care oferă ca să fie apreciați sau care simt că trebuie să își ignore propriile dorințe pentru ceilalți. Vreau să cresc copii care descoperă intrinsec bucuria de a dărui, dar care știu și că pot spune nu. Iar uneori, toate aceste lucruri încep cu o bucățică de mâncare întinsă cu două mânuțe și cu un zâmbet imens.
Mă uit la Aris și mă gândesc cât de frumos este că, deși fiecare copil vine cu propria lui personalitate, unele dintre cele mai importante lecții de parenting ni le reamintesc amândoi.
Leave A Comment