Data viitoare după ce citiți asta spuneți copiilor că sunt frumoși punct. Nu frumoși în x haină, frumoși pentru că au părul nu știu cum sau frumoși pentru că sunt fericiți. Oamenii sunt frumoși. Indiferent cum.

Totul a pornit într-o zi când am simțit mai puternic ca niciodată cât de multă responsabilitate am eu, ca model de femeie pentru fiica mea.

Aveam tendința să spun “Mă duc să mă machiez.” înainte să plecăm de acasă, iar Clara se machia și ea cu machiajele ei de lemn (pe ea, nu pe Honey ca în filmare). Eu îmi aplicam doar 2-3 produse, ea tot ce avea în trusa de machiaj și spunea că trebuie neapărat să termine ca să fie FRUMOASĂ. Ba își făcea și unghiile de fiecare dată (tot cu oja de lemn) și nu punea mâna pe nimic ceva timp după.

Eu nu mă machiam zilnic pentru că nu ieșeam zilnic din casă, dar cu toate că nu mă vedea făcând asta în fiecare zi, asociase și își făcuse un obicei să nu iasă pe ușă “nemachiată”. Ba chiar dacă uita se întorcea din drum. Ce conștientizare am avut atunci… M-a bușit cam tare, mai ales că știam că mama și bunica nu ieșeau nici până la gunoi nemachiate și clar era ceva transmis prin femeile din familia noastră. Mi s-a făcut pielea de găină. Trebuia să rup lanțul. Mă simțeam responsabilă pentru asta, mai ales că știam cât am tras (și încă mai trag într-o anumită măsură) prin prisma convingerilor că fața mea nemachiată nu e de văzut de către alții și respectul de sine fără machiaj nu există. Practic până acum puțini ani nu mă simțeam frumoasă fără machiaj.

Lupta cu convingerile mele am început-o de când avea Clara câteva luni și am reușit să renunț în stories întâi la filtre, apoi la machiaj. Mi-am dat seama că nu mă definesc și nu voiam, tocmai, să transmit mai departe astfel de credințe. Am schimbat inclusiv felul în care mă machiam când ieșeam din casă și, ușor-ușor am trecut la un machiaj foarte natural. Și totuși îl făceam la fiecare ieșire din casă, iată. Pentru că oricât puteam ieși în online nemachiată, pe stradă tot nu puteam. Am făcut un experiment într-un City Break când Clara avea un an și puțin și, după o zi de simțit anxietate și încordare am reușit să simt libertate. Dar m-am reîntors acasă și am reluat machiajul la ieșiri pentru că aici “mă știe lumea”.

După ce peste încă un an am conștientizat ce a preluat Clara și m-am simțit responsabilă să schimb moștenirea feminină preluată pe linie maternă am început intâi prin a transforma “Mă duc să mă machiez.” în “Mă duc să mă pregătesc.”, apoi să lucrez la mine în a ieși din casă nemachiată pentru a-i putea spune ei, atunci când mă întreabă de ce nu mă machiez, că nu e nevoie să o fac mereu, că sunt în regulă și așa, că machiajul nu e indispensabil.

Ușor-ușor a început să nu mai bage în seamă machiajele ei, iar acum întrebarea s-a transformat. Mă întreabă de ce mă dau cu ruj atunci când o fac. Îi spun că “așa am simțit astăzi”.

Copiii ne sunt oglinzi și e foarte fain să vedem în ei ceea ce vrem să schimbam la noi și, profitând de ocazia responsabilității ăsteia uriașe de a le modela percepția despre lume, să o facem. Copiii sunt un minunat liant al dezvoltării personale a părinților. Cel puțin așa ar arăta scenariul ideal.

Nu vreau nicio secundă ca fiica mea să creadă că frumusețea unei femei stă în machiaj, în haine sau în orice altceva din exteriorul ei. Bineînțeles că, din cauza faptului că i s-a spus de multe ori “Ce frumoasă ești cu rochița asta!” pe unde au dus-o pașii are momente când spune că se îmbrăcă într-un fel ca să fie frumoasă. Mi se rupe inima puțin. Mai ales că știu ce înseamnă convingerile acestea pe termen lung. Mă lupt, după cum spuneam, eu însămi să mă consider de ajuns fără machiaj. Lucrăm, și eu și Emilian cu Clara răspunzându-i de fiecare dată că este frumoasă oricum, oricând, indiferent cum se îmbracă sau cum arată. Pentru că frumusețea vine din interior.

Îi spunem că este frumoasă în multe momente din zi: dimineața când se trezește, când plânge (Doamne, mama, ești atât de frumoasă și când plângi și când râzi și oricând!) și de fiecare dată când simțim nevoia, dar nu DOAR atunci când se îmbrăcă într-un fel. Ea ne spune de multe ori furioasă că nu, nu e frumoasă (cel mai probabil pentru că nu este în rochie în acel moment). Foarte greu de scos asta din minte odată ce a intrat. Și cu siguranță nu a fost nevoie să i se repete de n ori ca să îi intre în sistem. Doar că, complimentele care vin de la alți oameni, nu de la părinții tăi care știi că te iubesc necondiționat se simt altfel.

Dacă și voi vă confruntați cu lipsa încrederii în sine prin prisma machiajelor, hainelor etc., e important să conștientizați că totul pornește din copilărie și să lucrați cu voi pentru ca fetele voastre să creadă diferit despre frumusețe și acceptarea lor de către societate. Nu este, nu trebuie să fie despre asta și avem, real, puterea să spargem stereotipul ăsta de gen.

Așa că, data viitoare spuneți copiilor (nu numai alor voștri) că sunt frumoși punct. Nu frumoși în x haină, frumoși pentru ca au părul nu știu cum sau frumoși pentru că sunt fericiți. Oamenii sunt frumoși. Indiferent cum.