Eu ca mamă, destul de puternic ancorată în energia feminină, n-aș fi putut să clădesc în Clara toate cele cu care a contribuit Emilian.

Clara s-a cățărat pe orice a prins, a urcat scări, s-a dat în toboganul înalt din parc și în leagănul pentru copii mai mari de foarte mică. Stăteam de multe ori cu inima cât un purice, gata să o prind, dar suficient de departe încât să-mi stăpânesc, totuși, pornirile, lăsând-o cu tatăl ei care știa ce face. Asta simțeam. Că știe ce face și că ea are nevoie de asta. Nu de frica mea care ar fi urmat să devină a ei, nu de filmele mele nesfârșite. Eram, totuși, rațională alegând așa.

Da, se pot întâmpla multe, dar balanța mea înclina mereu spre negativ, nu spre pozitiv. Mereu mă întreabă Emilian de ce nu mă gândesc că se poate întâmpla și bine? Este și creierul care tinde, din instinct de supraviețuire, să cântărească un lucru negativ cât trei pozitive. Doar înainte era infinit mai important să ne ferim de prădători decât să ne gândim că putem ieși din peșteră fără niciun pericol în jur. N-am fi supraviețuit ca specie altfel. Amigdala se activează imediat și limbicul preia controlul. Neocortexul poate să mai aștepte, nu? Iar durata de timp pe care am petrecut-o ca oameni ai peșterilor, comparativ cu cât a trecut de când suntem oameni moderni este mult mai mare, așa că subconștientul colectiv intră în scenă des. Dar e și instinctul de mamă la mijloc, împletit cu felul în care eu am fost educată acasă în a vedea lucrurile.

Cumva Emilian estimează distanța la care Clara va pica, calculează mental în fracțiuni de secundă care este pericolul să se lovească cu capul de ceva, de exemplu, iar săritul pe canapea rămâne o distracție de care Clara se bucură chiar dacă mama ei a văzut-o în mintea ei căzută peste măsuța de lângă cu ceva rupt ulterior căzăturii.

Clara s-a dat pe pante cu trotineta, apoi cu bicicleta de echilibru (mereu cu cască) și nu, niciodată nu aș fi spus “da” acestor lucruri atât de devreme dacă nu eram însoțită de Emilian. Mi-a fost mereu teamă să nu cadă, să nu se lovească grav, să nu se întâmple tragediile din mintea mea. A căzut, s-a lovit, a plâns poate, a învățat, apoi s-a urcat din nou pe bicicletă și s-a dat încă o dată. A încercat din nou de fiecare dată când a eșuat, când a simțit că nu poate încă, dar cu precauție și știindu-și sau simțindu-și limitele. Și toate astea datorită felului în care tatăl ei a fost acolo dându-i libertate, dar ghidând-o responsabil creând, totodată, în ea libertatea împletită cu responsabilitate de care orice copil are nevoie. Chit că este fată, chit că este băiat.

Tot cu inima cât un purice mai mare, totuși, am continuat felul în care Emilian a sădit semințele astea în ea, astfel încât am încercat să-i preiau comportamentul și reacțiile, să văd lucrurile în limitele pe care le vede el pentru Clara și să stau (cel puțin aparent) liniștită când se dă singură în leagăn tare de tot sau se cațără pe zidul de cățărat din parc aproape fără ajutor. Observ și aplic. Greu. Dar o văd cât de încrezătoare e și cum reacționează la căzături sau la frustrare și asta este ceea ce îmi doresc pentru copiii mei.

Doamne, cât de important este să ai un tată care să te susțină să te urci în copaci, să te lase liber simțindu-te, în același timp, în siguranță!