De câte ori nu vi s-a întâmplat ca atunci când copilul vostru plânge pe stradă, să vină adulți care să îi spună: “Haide nu mai plânge! O să vezi că…” puncte-puncte. Completați voi.

Mi s-a întâmplat asta chiar marți, când am fost cu Clara să facă prima ei radiografie panoramică. Și plângea extraordinar de tare de frică, neștiind ce o așteaptă, chiar dacă noi îi explicasem. Teama de necunoscut era foarte mare și eu înțelegeam lucrul ăsta. Am mers către centrul de radiologie pe jos, cât să ne conectăm, de mână, în brațe, cum a simțit ea, în ritmul ei. Și toată lumea se uita la noi pe stradă, compătimind-o din priviri sau venind la noi și încercând să o liniștească, de cele mai multe ori distrăgând-o de la emoție.

Bineînțeles că de fiecare dată eu am încercat să le opresc (pentru că de data aceasta au fost doar femei), însă cele mai multe nu înțelegeau de ce nu le las să îmi “liniștească” copilul, de ce nu le las să “mă ajute” și spuneau continuu Clarei că:

• va veni Zâna Măsăluță diseară;

• o să îi fac eu nu știu ce cadou când ajunge acasă;

• va mânca nu știu ce dulce DACĂ va fi cuminte;

• etc.

Modelul clasic de a mitui copilul, de a-l distrage de la emoții și de a-l face să stea cuminte, să nu mai plângă. De ce? Pentru că aici este, de fapt, întrebarea. De ce marea majoritate a adulților își dorește ca copiii să nu mai plângă? Eu am două explicații aici:

1. Adulții nu pot sta nici măcar cu durerea lor. Adulții nu pot sta cu frica lor proprie. Așa că nu avem cum să credem că pot sta confortabil cu durerea și frica copiilor, cu neliniștea copiilor, cu furia copiilor. Astfel încearcă să o oprească. Spunându-le să nu mai plângă, încercând să-i mituiască, să-i convingă să nu mai facă lucrurile astea, pentru că este greu să stai cu niște lacrimi și să le conții, să fii acolo pur şi simplu, să înțelegi, să ai empatie, să cobori la nivelul copilului și să te simtă lângă el cu totul. Este greu să nu fii copleşit, să nu ţi se activeze ţie răni pe care, bineînţeles, de cele mai multe ori să nu le conştientizezi, dar să nu știi de unde vine disconfortul resimțit. Şi în felul ăsta încerci să opreşti lacrimile lui.

Lacrimile copilului îți spun că ceva nu e în regulă, iar tu știi că plânsul nu este de bine. Știi de atunci de când erai mic și plângeai pentru că ți se întâmplau multe lucruri neplăcute și nu vrei ca acel copil să simtă lucruri neplăcute. Știi de atunci când te durea și ți se spunea să nu mai plângi pentru că “ne faci de râs, se uită lumea la tine, uite ce cuminte e x!” (= vină, rușine). Este un instinct pe care îl ai și care vine din interior. Și aici ajungem la motivul cu numărul doi:

2. Adulții le spun copiilor să nu mai plângă crezând undeva în interiorul lor, pentru că la nivel conștient nu își pun această problemă, crezând că dacă un copil nu mai plânge înseamnă că acel copil nu mai este trist sau nu mai este speriat. Dar acele emoții nu dispar. Adulții, răniți ei înșiși astfel când erau copii, nu-și dau seama că un copil care se oprește din plâns pentru că i se spune sau pentru că este distras, pur și simplu își inhibă emoțiile și ori uită de ele și nu mai învață să le trăiască, nu învață să fie confortabil cu orice emoție plăcută sau mai puțin plăcută care vine spre el și o inhibă (special n-am zis “bună sau rea” pentru că toate emoțiile sunt bune; toate emoțiile ne spun ceva, iar cele mai puțin plăcute doar ne țin în siguranță fizic sau emoțional). Astfel copilul cu emoții reprimate devine un adult care nu este capabil să trăiască în toate emoțiile pe care le poate simți. Dar de cele mai multe ori corpul e acolo prezent, nu uită și somatizează. Aici e problema reală.

Copilul ori uită de ele, de emoții (revenind), ori le bagă sub preș negându-le sau simțind rușine pentru ceea ce trăiește la nivel emoțional, simțind că nu este în regulă să simtă ceea ce simte, că nu este ok să reacționeze prin plâns, să scoată emoția și avem apoi pretenția ca în momentul în care simte ceva puternic să nu lovească, să nu aibă niște comportamente care nu ne plac și care rănesc când tot noi nu-i lăsăm să plângă, alegând astfel felul cel mai sănătos de a scoate emoțiile. Copiii ajung să se simtă neacceptați așa cum sunt, să simtă că nu sunt suficienți, să simtă că e ceva greşit la ei. Şi este fix lucrul pe care noi l-am trăit în copilăria noastră şi pe care cu siguranţă nu ni-l dorim pentru copiii noştri.

Aşa că am oprit femeile care i-au spus Clarei (și acum și lui Aris) să nu mai plângă de fiecare dată când s-a întâmplat lucrul acesta, nu doar aseară, spunându-le “Nu, lăsaţi-o să plângă, este în regulă să plângă, asta simte, astfel simte să scoată emoţiile şi este perfect în regulă. Înţeleg şi sunt aici lângă ea. E în siguranță. “.

Când spui asta în general oamenii se uită foarte ciudat la tine și nu înțeleg, după care pur și simplu se opresc din conversație de cele mai multe ori și te lasă în pace. Te lasă în nebunia ta, așa cum probabil gândesc, dar nu mă interesează, până la urmă, ce cred ei despre felul în care aleg eu să-mi las copilul să simtă.

Am făcut-o și eu, am făcut-o și Emilian de foarte multe ori și vă încurajez să interveniți de fiecare dată când cineva încearcă să vă oprească copilul din a simți emoții, din a-și exprima emoții. Dacă și le exprimă într-un mod nepotrivit, este tot de datoria părintelui să intervină. Bineînțeles, dacă este rănit alt copil sau deranjat foarte tare alt copil, poate interveni alt adult în cazul în care părintele nu e pe fază sau nu preia. Însă, atâta timp cât copilul nu rănește pe nimeni, este de datoria părintelui să îl lase să-și simtă toate emoțiile, nu a celorlalți să îl oprească.

Îmi doresc ca din ce în ce mai mulți adulți să înțeleagă lucrurile astea și să-și dea seama unde au ajuns neputând să-și trăiască emoțiile pentru că au fost inhibate în copilărie și pentru că au crezut despre ei că sunt greșiți, iar emoțiile lor nu sunt acceptate. Câți adulți nu știu să-și trăiască toată paleta emoțională? Câți adulți nu știu să simtă? Știu că e greu. Eu am avut nevoie de foarte multă terapie să înțeleg lucrurile astea și să le accept în mine, în primul rând. Dar, așa cum am mai spus-o de foarte multe ori, călătoria mea terapeutică a început pentru a nu da mai departe copiilor mei rănile mele, ca mai apoi să-mi dau seama că toate lucrurile astea le-am făcut pentru mine și că eu, în primul rând, trebuie să fiu bine pentru a putea da bine înspre ei și înspre lume.

Iar dacă vreți să intrați puțin mai adânc în povestea noastră legată de emoțiile copiilor, puteți căuta postarea despre adaptarea la grădiniță a Clarei care cerea spațiu altor copii și pe cea cu prima etapă a înțărcării ei, pentru că acolo sunt niște exemple reale din viața noastră cu felul în care am gestionat niște emoții foarte, foarte, foarte puternice. Le găsiți mai jos în feed sau în blog dacă scrieți un cuvânt cheie care să vă ducă la articolele respective. Sunt lungi, dar foarte încărcate.

Toate discuțiile pe care noi le-am avut cu Clara, toate cărțile citite, toate situațiile în care am fost acolo, au făcut-o pe Clara să știe că ceea ce adulții respectivi spun nu se potrivește cu valorile noastre, așadar nu-i ascultă. Aude, dar nu-i ascultă. Ăsta este avantajul uriaș al faptului că părinții din ziua de astăzi sunt acolo pentru copiii lor. Atunci când alți adulți spun anumite lucruri care nu coincid cu valorile familiei copiii de cele mai multe ori știu. Iar Clara știe și îmi confirmă de fiecare dată ulterior acest lucru. Nu-i crede, nu le ia în seamă remarcile sau promisiunile făcute în locul nostru știind foarte clar felul în care noi funcționăm (clar nu prin recompensă și pedeapsă). Știe care sunt lucrurile în care credem și adevărurile noastre.