Să înving teama de ace de seringă este pentru mine o luptă pe care o duc de ani de zile. O luptă cu o frică uriașă pe care am căpătat-o, cel mai probabil la un an și câteva luni de viață când am fost internată într-un spital de stat, iar mama m-a găsit legată de pat după ce m-au chinuit și am plâns mult, fără ca ea să poată fi lângă mine.
Am spus “luptă”, deși la început nu mi-am asumat-o, ci mă identificam cu superficialul “mie îmi e frică de ace”. Asta eram eu. Fără să mă întreb, fără să caut, fără să înțeleg că pe noi, oamenii, nu ne definesc anumite situații și că ele pot fi temporare, chiar dacă sunt de lungă durată.
Îmi aduc aminte cum, atunci când am avut nevoie de o injecție după o alergie făcută de la soare pe la 8-9 ani, am făcut o criză atât de mare din frică încât abia mă țineau să nu mă zbat două asistente și mama, iar injecția mi-au făcut-o în picioare, înfiptă, efectiv, în ușa unui dulap.
Am leșinat la analize dintotdeauna până să învăț faptul că mi-e puțin mai bine atunci când stau întinsă.
Cel mai mult mă înfuria lipsa de empatie a tuturor oamenilor cu care intram în contact și care îmi luau frica în râs, o minimizau și îmi spuneau doar “la tatuaje nu ai murit” sau mă întrebau “când o să naști ce-o să faci dacă la analize faci așa?”. Acum simt compasiune pentru ei. Nu înțeleg atât de profund interiorul uman.
Am făcut terapie în sarcină pe acest subiect atât de sensibil pentru mine pentru că frica mea cea mai mare era că nu voi putea să nasc din cauza branulei. Nu avusesem niciodată și mi-era teamă că voi avea constant o stare de leșin.
Peste naștere am trecut ok. A fost cocktail-ul de hormoni implicați. La internarea Clarei de acum două luni am ieșit din sală când i-au montat branula (ea fiind la Emilian în brațe) și mi s-a rupt sufletul când o auzeam de la ușă cum mă striga îngrozită când i-au spart două vene până au reușit să i-o prindă pe a treia. M-am uimit pe mine însămi cât de puternică am fost apoi, cu ea în spital, când am ținut-o atunci când îi făceau tratamentul sau îi luau sânge. Întindea mâna singură și plângea. Iar eu eram acolo pentru ea.
Când am făcut reacția alergică mi-a venit rău atunci când mi-a pus branula și m-a durut tot timpul cât am stat în spital.
De atunci am mai trecut prin trei sau patru recoltări de sânge și m-a uimit faptul că nu mi s-a făcut absolut deloc rău, ceea ce înseamnă clar că lucrul cu frica mea imensă de ace nu rămâne fără răspuns.
Acum e posibil să trebuiască să scot ganglionul care nu dă semne de retragere, dar până acolo am de făcut un RMN cu substanță de contrast. Mâine. Motiv pentru care a fost nevoie să mă internez pentru o noapte în spital (așa funcționează sistemul pentru a putea deconta procedura prin CAS).
Pentru administrarea substanței de contrast este nevoie de branulă. Eram pregătită psihic pentru mâine cât de cât. Cât de cât. Am dat de o doamnă asistentă minunată. Cam de vârsta tatălui meu. Nu știu cum o cheamă. Am stat de vorbă, ne-am conectat frumos. Om.
Acum o oră, însă, m-a chemat să semnez ceva în biroul unde erau toate asistentele și m-a anunțat că îmi va pune branula azi. Mi-a picat cerul în cap. A spus că singura variantă ar fi să semnez că nu o vreau și să mi-o pună o colegă dimineață pentru că ea pleacă, dar cât timp noi vorbeam despre asta și cântăream, o altă asistentă a început să țipe și să mă trateze cu o totală lipsă de respect și 0 empatie. Fix de ce mi-era frică într-un spital de stat. Mi-a spus că nu am venit aici să fac nazuri, că asta e procedura și nu e problema lor că eu nu vreau. Că poate mi se face rău la noapte din neant sau ies afară, mă înțeapă o albină, fac șoc anafilactic și mor pentru că nu am branula montată. Degeaba am încercat să îi explic că frica mea nu e superficială și că prefer să nu stau atâtea ore cu branula în mână fără să am nevoie, eu nefiind internată decât pentru o investigație. Mă lua peste picior spunându-mi că știe foarte bine de ce sunt aici și că dacă mâine dimineață la prima oră uită asistentele să îmi pună branulă pierd programarea la RMN. I s-au alăturat TOATE asistentele inafară de doamna mea care mă ținea de mână și îmi spunea că va fi bine. Toate, cu vocile unele peste altele, cu frustrările și oboseala revărsate, strigau ironic “Las-o, dragă, să piardă RMN-ul, nu vezi ce speriată e de la o branulă? Nu știa de ce vine aici?”. Ba da, știu. Doar că, în loc să am branula în mână 2 ore, voi insistați să o am vreo 15 fără să am reală nevoie de ea. Nu le-am mai spus nimic. Asistenta mea mi-a spus să mă duc în salon că vine imediat și va fi bine.
Am plecat și am izbucnit într-un plâns pe care abia îl controlam. Nu îmi place să mă abțin când am de scos lacrimi din mine, dar erau copii pe hol și am ținut plânsul cât am putut simțind pentru prima oară după mult timp nodul ăla din gât. Pentru felul în care mi s-a vorbit, pentru că am simțit cum mi s-au apăsat butoanele vechi pe care tot încerc să le rescriu, pentru lipsa de empatie și respect.
În drum spre salonul unde voi sta peste noapte l-am sunat pe Emilian și am plâns, nu în hohote cum aș fi simțit, pentru că mulți pacienți dormeau. Când am auzit-o pe Clara cum mă strigă, i-am cerut lui Emilian să îi dea telefonul. Doar mă asculta și nu spunea nimic. Se uita în gol. Un singur “da” din gurița ei și m-au poticnit lacrimile prea tare pentru a mai putea vorbi, așa că i-am spus că ne vedem mai târziu și am închis.
Emilian mi-a povestit apoi că după ce am închis telefonul Clara a început să plângă foarte tare. Emilian a conținut-o superb, conectându-se ochi în ochi, și el cu lacrimi într-ai lui, până când s-a liniștit. A lăsat-o să plângă cât a avut nevoie fiind acolo cu ea.
În salonul meu doamnele nu mi-au înțeles starea. Nici nu te poți aștepta la asta. Una dintre ele încerca să mă liniștească spunându-mi că ea a avut zeci de branule la viața ei. Nu mă puteam supăra pe lipsa de empatie.
A venit asistenta mea dragă mai târziu și mi-a pus branula. Cu blândețe. Îmi spunea să mă gândesc că sunt pe o plajă și am nisip printre degetele de la picioare. M-a durut când mi-a montat-o. Rău. Încă mă doare destul. Mă întreb cum reușesc copiii să uite cu totul de branule atunci când le au. Și Clara și copilul proaspăt operat de polipi pe care l-au adus în salon cu mama lui la o oră după ce am ajuns eu.
Înainte să plece doamna asistentă au început să îmi curgă lacrimi incontrolabile pe obraji. Ea îmi zicea să nu mai plâng, să fiu puternică, iar eu îi spuneam că puterea este atunci când poți scoate emoțiile fără să te faci că nu există și să somatizezi. Să nu îți fie frică de durere și să te lași să o simți. Să nu te oprească gura sau ochii lumii din a-ți trăi experiențele așa cum vin.
A zâmbit și a plecat. A mai venit între timp de trei ori în ușa salonului până să își încheie tura să mă vadă și să mă îmbrățișeze de la distanță.
Om bun!
Cu asta vreau să rămâneți. Cu răspunsul meu către dânsa și către voi acum. Fiți puternici nu așa cum v-a învățat societatea să fiți. Fiți puternici așa cum sufletul vostru are nevoie. Lăsați-vă să simțiti și stați cu durerea și frica. Nu vă faceți că nu sunt acolo. Nu contează faptul că poate pentru unii durerea voastră e prea mică. E a voastră. E reală.
Și ascultați conferința Fain și Simplu de la Ateneu cu Paul Olteanu. Fix despre asta vorbește atât de frumos.
Leave A Comment