Eram noi două, singure în living, acum câteva luni bune.
Emilian dormea de ceva timp, iar Clarei nu îi era somn, deși ceasul era trecut de ora 23. Ne urcasem în pat și coborâsem după scurt timp.
Ea s-a așezat în fața oglinzii, eu m-am așezat în genunchi lângă ea. Ea mă privea și îmi zâmbea cu iubire. Eu pe ea la fel. După care mi-am îndreptat privirea către mine.
Eram în genunchi, doar în chiloți, nemachiată, ciufulită, într-o poziție care nu mă avantaja și care îmi scotea în evidență spatele arcuit (cocoșat adică) și grăsimea abdominală. Se vedeau celulita de pe picioare și sânii care nu mai arată la fel de fermi, cearcănele și ganglionul meu umflat care îmi deformează forma feței.
Eram eu, aproape goală, acolo. Eu în întregime. Fără nicio mască. Iar cu toate astea ea mă privea cu cea mai mare iubire din lume. Fără să judece, fără să creadă că e ceva în neregulă cu mama ei, fără să simtă altceva decât iubire.
Cât de puri sunt copiii? Cât de profundă e iubirea lor? Când, în drumul ăsta al vieții, sunt învățați să judece, să critice, să iubească superficial? Pentru că nu se nasc cu asta. Ei iubesc și-atât. Au atât de multă iubire de oferit și nu își doresc la schimb decât același lucru. Iubirea noastră, a celor pe care ei îi văd perfecți, fără pată, fără greșeală.
Și cum unii părinți manipulează (chiar și de este în contextul “educației”) urmărind să obțină obediență și profitând de felul în care copiii le dau iubirea lor necondiționată… Mi se face pielea de găină. Cum să vezi cum sufletul acela mic te privește ca pe Dumnezeu, iar tu îl poți jigni și umili mai mult decât oricine altcineva? Când el se întoarce la tine din nou și din nou în încercarea de a primi măcar acceptare, pe care o confundă cu iubirea… Îți mângâie ego-ul cufundat în răni ale propriei copilării, nu-i așa? Dacă simți că e cel mai bun mod de a obține un copil cuminte, gândește-te mai bine dacă asta vrei să sădești în el. Pentru că nu asta este calea spre cooperare, ci doar spre frică sau răzvrătire, iar consecințele sunt semnificative în mod negativ de fiecare dată. Avem la dispoziție toate resursele din lume pentru a afla drumul sănătos.
Vă implor, părinți sau viitori părinți: vindecați-vă sufletele și nu duceți mai departe veninul pe care l-au pus în voi generațiile din spate. Rupeți lanțul. Creșteți copii în iubire.
Am deviat, dar aici m-a dus inima.
Când am văzut cum mă poate iubi Clara așa, la fel cum fiecare copil își iubește mama, doar la cele de mai sus mi-a fugit gândul. Ei ne iubesc și-atât. Ne iubesc. Real. Și ar face orice pentru iubirea noastră care le aparține, în fapt, de drept. Așa ar trebui să fie. Mama. Cu brațele cele mai sigure de pe pământ. În care ar trebui să fie toată liniștea, toată înțelegerea, toată acceptarea și iubirea. Iubire necondiționată de nimic. Așa cum ei ne dau nouă.
Leave A Comment