Povestea nașterii Clarei este una minunată, cu zâne bune și oameni extraordinari, cu 23 ore de călătorie până la întâlnirea cu lumea asta mare și atât de diferită de cea din burtică și cu 2320g și 45.5cm de iubire pură.

La ora 3 noaptea, pe 31 August m-au trezit din somn niște dureri ca cele menstruale, ușoare, neregulate. M-am tot plimbat prin casă, am luat un No-Spa, m-am pus iar în pat. Nimic. Erau tot acolo. Aproximativ trei ore am încercat să le ameliorez și, cu toată pregătirea mea anterioară, nu mi-am dat seama că erau contracții. Nu știam cum se simt contracțiile. Mă așteptam să îmi simt burta întărindu-se, dar, înafara durerilor respective nu simțeam nimic altceva. Dar da, erau contracții. Începuse fără ca eu să fiu conștientă de asta.

Am reușit într-un final să adorm, iar la 6 dimineața, puff! Am simțit ca și cum s-a spart o pungă de apă în interior și m-am dus la toaletă. Bănuiam. Durerea, care urma să aflu că era provocată de contracții, dispăruse, dar deja îmi dădusem seama că Clara e pe drum și că travaliul meu începuse deja cu trei ore în urmă. Inițial a fost o scurgere ușoară, după care au început valuri-valuri de lichid amniotic. Știam ce am de făcut. L-am trezit calmă pe Emilian și i-am spus “Cred că mi s-a rupt apa.”. Și el era liniștit. Eram amândoi pregătiți. Medicul meu era plecat din țară, în concediu, dar am avut totală încredere că voi fi pe mâini bune, oricine ar fi de gardă. Emilian a scos salata cu ton din frigider să mâncăm, eu am făcut un duș, m-am epilat (aveam programare la salon două zile mai târziu), m-am machiat, am verificat bagajul de maternitate, kit-ul de celule, am mâncat și am plecat spre Câmpina cu o aleză sub mine. Lichidul, in continuare, curgea în valuri.

Am sunat la Sanconfind pe drum și mi-au spus că mă așteaptă. Am ajuns acolo în jur de 7:15, zâmbitoare, fără dureri, spunând că “Am venit să nasc!”. Mi s-a făcut internarea, un test Covid și m-am făcut comodă în rezerva mea. Totul extrem de curat și primitor, fără pic de miros de spital, cu personal amabil, empatic, blând. Am fost tratată cu tot respectul și empatia din lume de la venire până la plecare.

Mi s-a făcut un tușeu vaginal și o clismă (nu e așa rău cum pare la prima vedere – nu mai făcusem înainte), un CTG, mi s-a luat o cultură de col și mi s-a recoltat sânge pentru analize (hemogramă și coagulare, cred). Apoi am fost lăsată liniștită în “camera mea de hotel”, în așteptarea reînceperii contracțiilor. Aveam o dilatație aproximativ de 2 și colul aproape șters la prima verificare.

Emilian a plecat acasă pentru că era prea devreme să rămână de atunci.

Am luat micul-dejun, iar la 11:30 au reînceput contracțiile de la sine. Puțin mai intense decât cele de acasă și, parcă, mai regulate. La 13:30 mi s-a făcut un nou CTG (se monitorizează periodic bebele din burtică pentru a nu exista stres fetal și se urmărește frecvența și intensitatea contracțiilor). După trei sferturi de oră, la 14:15
a urmat al doilea tușeu. Medicul cu care urma să nasc intrase pe tură și a făcut el procedura. Un om minunat. Dr. Ion Constantinescu, șeful de secție pe ginecologie.

Revenind, tușeul este puțin dureros, dar suportabil (se verifică manual starea colului și dilatația). Mă așteptam, după atâtea ore, să fi evoluat lucrurile destul de mult, însă dilatația era tot 2, iar colul avea margini spastice, rigide (nu știu exact ce înseamnă, dar asta a fost concluzia domnului doctor). Mi s-au administrat două Uscosin (supozitoare) și am mai așteptat.

La ultimele analize din sarcină mi-a ieșit o mică infecție cu E. Coli, am luat antibiotic, dar nu am mai apucat să refac urocultura, așa că la 16:30 mi s-a montat branula și mi s-a făcut un Augmentin intravenos. De branulă îmi era tare frică și am lucrat, chiar, problema în ședințele de psihoterapie. Fobia mea de ace dintotdeauna m-a făcut să mă tem că voi avea constant stări de leșin de la branulă și nu voi putea controla corpul, implicit nu voi putea naște din cauza asta. N-a fost așa. N-am avut absolut nicio problemă. Corpul și psihicul meu au făcut față exemplar la toată experiența fără niciun episod de leșin.

Mi s-a făcut un nou tușeu. Lucrurile, însă, erau tot acolo. Dilatație 2. Deja trecuseră mai bine de 10 ore de când mi se rupseseră membranele, iar durerile se intensificaseră mult. Faptul că, cu toate astea, dilatația nu evolua, îmi crea o oarecare stare de neliniște. Nu voiam să apelez la oxitocină sintetică, lucru pe care medicul îl știa.

Peste alte două ore, la 18:30, contracțiile erau deja mult mai intense, regulate, dar dilatația se încăpățâna să rămână la 2, cu toate că, parcă, domnul col incepea să se îmbuneze. Deși mică, doctorul vedea o oarecare evoluție. Mi s-a făcut un No-Spa intravenos și am așteptat în continuare ca lucrurile să treacă la nivelul următor cu cele mai mici intervenții medicale.

La 19:21 l-am sunat pe Emilian să vină. Lucrurile erau tot la fel pe partea de dilatație și deja începeam să mă împac cu gândul unei cezariene dacă nu se putea altfel. Durerile erau deja mari, dar dilatația mea tot de 2.

Au urmat alte ctg-uri, multe alte tușeuri vaginale (vreo 6 oameni mi-au făcut procedura, în total – medic, moașe, asistente). Am mers prin salon cu Emilian plimbându-mă de la pat la ușă și înapoi. Contracțiile erau puternice, iar prezența lui era tot ce aveam nevoie. M-a mângâiat, m-a susținut la fiecare contracție, m-a luat în brațe, m-a iubit. Era acolo, iar mie, cu toată durerea, îmi era bine. Eram obosită tare, dar liniștită, iar după gândul fugar de împăcare cu cezariana de mai devreme, n-au mai urmat altele. M-am concentrat pe fiecare contracție fără să mă gândesc cât mai avea să dureze sau cât de dureros urma să fie. Emilian mi-a spus că știe că voi reuși să o aduc pe Clara pe lume așa cum îmi doresc și că sunt puternică. Știam asta. O simțeam.

Plimbările alături de Emilian au facut lucrurile să se miște, iar la ora 21:00 mi s-a montat cateterul pentru epidurală. Ajunsesem la dilatație 3 spre 4, iar eu, după 16 ore, aveam să mă odihnesc puțin sub efectul ei.

Dacă înainte de naștere voiam să apelez la epidurală cât mai târziu în travaliu, atunci asta a fost cea mai bună decizie. M-am relaxat încă din momentul în care mi se monta cateterul și pot spune că am și ațipit câteva secunde în timp ce așteptam, cu spatele arcuit, terminarea procedurii. Din momentul acela n-am mai simțit absolut nimic cât am fost sub efectul ei. Nicio durere, nicio contracție. Ne-am mutat în sala de travaliu cu boxa portabilă după noi și am reușit să dorm jumătate de oră, după care am continuat să mă plimb pe hol împreună cu Emilian pentru a ne ajuta de gravitația care completa contracțiile împingând-o pe Clara mai bine pe col și reușind să îl dilate mai mult.

În jur de 12 noaptea efectul epiduralei trecuse și, după o altă verificare la care s-a constatat o dilatație de 5, mi s-a administrat a doua doză de analgezic. Dilatația era încă mică, dar exista un progres. Aveam răbdare și încredere. Și eu și toată echipa care m-a asistat la naștere. Doctorul mi-a spus că nu se grăbește nicăieri și că avem tot timpul din lume.

Așadar, la 00:15 mi s-a pus a doua epidurală, la dilatație 5, după care am dormit o oră. Ctg-ul îmi monitoriza contracțiile, corpul mi s-a relaxat total și am reușit să dorm o oră, cu Emilian lângă mine și cu pianul care cânta de atâtea ore prin boxa portabilă. Luminile erau difuze, iar în jurul meu era liniște, iubire, calm, răbdare, empatie.

La 01:20 m-am trezit. Am vrut să mai facem o plimbare pe holul secției, dar moașa a propus să mai verifice odată situația, să știm de unde pornim. “Dilatația e maximă! Este 10! I se vede perișorul!”. Am început să plâng. Nu mi-a venit să cred! Eram șocați amândoi și extrem de fericiți! Corpul meu făcuse toată treaba în timp ce eu dormeam relaxată pe aripile epiduralei.

Moașa mi-a propus să mai așteptăm să se ducă din efectul analgezic pentru a putea împinge eficient, însă epidurala nu îmi prinsese total și îmi lăsase o bucățică mică din spate în care simțeam puțină durere (extrem de puțină). Personalul medical, de asemenea, putea vedea și simți la mână contracțiile mele, așa că am propus să încerc, totuși, să împing. Împingerea se face doar pe contracție și într-un anume fel, așa că, încă în sala de travaliu, am încercat împreună cu moașa și doamna dr. neonatolog să împing atunci când eu simțeam contracția la spate, iar ele la mână. În trei contracții am reușit să învăț cum să o fac, m-am mutat în sala de nașteri, a venit și medicul, iar după alte cinci contracții a venit pe lume ea. Dragostea noastră. La ora 01:44 pe 1 Septembrie cu 2330g și 45.5cm, după 23 ore de la primele contracții de acasă.

Placenta a ieșit singură și, timp de aproximativ o oră (o oră și un sfert cred că a durat tot) m-au curățat și m-au cusut. Nu am vrut epiziotomie de rutină, iar Clara fiind mică, am crezut cu toții că va ieși fără probleme, dar m-am rupt urâțel. Și în vagin și în zina perineală. La 2330g de Clara. Se pare că țesuturile mele sunt foarte rigide. Noroc cu epidurala care încă era acolo, prezentă, puternică, și a ajutat ca expulzia să fie lipsită de durere și tot procesul de după la fel. Am avut, deci, o naștere ușoară. Magică.

Emilian nu a participat la expulzie, așa cum am stabilit anterior, însă a fost pe hol, la câțiva metri distanță, cu ușa salonului deschisă. La 5 contracții, câte au fost, a reușit să stea departe de acțiune, practic, doar câteva minute, după care a venit și el, repede, să vadă minunea. Ne-am dat seama că putea foarte bine să participe, pentru că ce fusese mai rău fusese înainte, așa că, ideea mea de a nu mă vedea în expulzie, fiind “cea mai grea parte”, n-a fost valabilă în cazul nostru. Iar acum, cu tot sprijinul pe care mi l-a dat, știu sigur că vreau să fie lângă mine și la următoarea naștere. Până la capăt. Mi-ar fi fost infinit mai greu fără el.

După ce buburuza a venit pe lume și a început procesul de “reparație” a canalului de trecere, mi s-a montat o a doua branulă pentru că prin prima efectiv nu curgea perfuzia. Încercarea inițială de a o desfunda inițial a fost dureroasă. Mi-au pus, deci, o perfuzie, dar nu mai știu ce mi s-a administrat și mi s-au luat analize pentru celulele Stem (mie + sânge din cordonu).

Tot ce a urmat ulterior nașterii s-a petrecut cu Clara pe pieptul meu, cu Emilian lângă noi amândouă și cu multă iubire. O oră magică minunată pe care ne-am dorit-o enorm pentru toate beneficiile ei, atât fizice cât și emoționale, atât pentru mamă, cât și pentru puiul venit proaspăt pe lumea asta nouă și atât de străină lui.

După ce s-au terminat reparațiile, ne-am mutat pentru puțin timp înapoi în patul din camera de travaliu unde am stat până s-a terminat perfuzia. Clara a fost cu noi și aici, la pieptul meu și deja se atașase corect la sânul din care își lua colostrul atât de benefic ei. Deși în cantitate foarte mică (lucru perfect normal), colostrul, primul lapte dinainte de instalarea propriu-zisă a lactației mature, este aur pentru bebe.

Revenind, după terminarea perfuziei, ne-am mutat în rezerva mea. Eu cu scaunul rulant, dusă de asistentă, Emilian în urma noastră cu Clara în brațe. Era atât de mică!

Am mai stat împreună, toți trei, încă ceva timp în rezervă, după care Emilian a plecat acasă iar am mai stat câteva ore bune cu iubirea vieții mele, nesăturându-mă să o privesc. Am dat-o pe Clara asistentelor de la neonatologie dimineață ca să pot dormi puțin după care s-a întors la mine în salon. Pe perioada șederii noastre în maternitate am stat despărțite doar orele în care eu am dormit (și au fost vreo 3-4 pe noapte) și cât a avut ea sau eu de făcut diverse proceduri medicale. În rest am stat împreună, piele pe piele, constant. Și a fost minunat.

Spitalul este recunoscut pentru importanța pe care o oferă alăptării și conectării bebelușului cu mama. Mi-au spus încă din timpul discuțiilor de dinainte de semnarea contractului că nicio mamă nu pleacă acasă fără să fi deprins tehnica de alăptare corectă, în special cu privire la atașarea copilului la sân. Oricum, bebelușii au instinctul de a suge acolo, prezent, puternic. Au nevoie doar de îndrumare pentru a învața, atât el cât și mama, cum se face corect. Clara s-a atașat singură pa sânul stâng, făcând mufa cum trebuie, dar pa dreptul nu putea deloc, așa că, asistentele au fost lângă noi de câte ori le-am sunat să mă ajute la atașarea (și din două în două minute dacă a fost nevoie). Și, apropo de alăptat, cursurile de la “Bebe bun venit” m-au ajutat enorm! Am revăzut din lecții de câte ori am avut nevoie să mă întorc la ele. În travaliu și în perioada post-partum la fel, am revăzut sostematic lecții din modulul “Nașterea” și “Viața mamei după naștere”, “Somnul bebelușului” și “Îngrijirea bebelușului”.

Revenind, eu am ajuns la Sanconfind miercuri dimineață, Clara s-a născut miercuri noapte spre joi, iar sâmbătă trebuia să plecăm acasă. Între timp, însă, Clarei i-a ieșit o mică infecție datorată perioadei lungi de travaliu cu membranele deja rupte. Era, oarecum, de așteptat, mai ales că eu avusesem și E. Coli-ul acela înainte de naștere pentru care abia terminasem antibioticul și nu apucasem să mă re-testez. Așadar, am plecat acasă duminică, pe 4 Septembrie.

În perioada în care am fost acolo am continuat și eu tratamentul cu antibiotic pentru E.Coli injectabil de data asta. Groaznic. Doare al naibii de tare antibioticul intravenos. Iar sâmbătă seara, cu o zi înainte să mergem acasă, medicul ginecolog cu care am născut a constatat, la controlul de dinainte de externare, că firele de la ruptura mea perineală s-au desprins. Seara aceea a fost urâtă tare pentru psihicul meu. Împăcată cu gândul că, odată antibioticul terminat și branula scoasă în dimineața zilei de sâmbătă, contactul meu cu acele s-a terminat pentru o bună perioadă, m-a bușit faptul că urma să fiu descusută ai cusută din nou, de data asta doar pe xilină (un anestezic local care știam că nu prinde cine știe ce). Am avut, cred, un atac de panică. Mi-a fost foarte frică pe masa ginecogică unde s-a întâmplat tot. Mi-a fost teamă că voi simți că mă coase pe viu și mi-era frică să las medicul să se apropie. M-a durut. Dar a fost în regulă. Problema mai mare a venit în momentul în care, singura asistentă cu care nu am rezonat din tot colectivul medical și care era pe tură fix atunci (o asistentă de la gravide/lăuze), mi-a spus că nu voi mai putea sta nici măcar culcată pe spate o perioadă (în fund, efectiv, oricum nu puteam sta) și va trebui să dorm și să fac totul stând pe o parte. Eu abia mă învățasem cu alăptatul, durerile post-partum după ruptură erau oricum mari (acum era și re-coaserea la mijloc), iar Clara nu reușea să se atașeze la sân în altă poziție de alăptare.

Alăptatul exclusiv la sân pentru mine a fost și este o prioritate, așadar, fapt că nu o puteam alăpta a declanșat o criză de plâns și o nesiguranță imensă cu privire la ce va urma. Plângeam și încercam să o atașez, nu reușeam, din agitația mea plângea și ea foarte tare și am ales să o dau asistentelor de la neonatologie pentru a nu-mi simți mie în continuare tensiunea acumulată. Era clar că nu eram bine deloc. M-am muls și am reușit să dau câțiva mililitri asistentelor să îi dea Clarei cu seringa (nu am vrut să îi băgăm în gură niciun fel de tetină, chit că e biberon sau suzetă și nu am făcut-o până acum). Clara a reușit să adoarmă, eu nu. Plângeam în continuu și vorbeam la telefon când cu Emilian când cu psihoterapeuta mea, amândoi încercând, fără prea mare succes, să mă liniștească. Ideea de a nu mai putea sta pe spate, implicit incapacitatea, în condițiile astea, de a o alăpta eficient pe Clara mă terminau emoțional. Am cerut, dacă se poate, să vină Emilian să stea cu mine puțin, dar aceeași asistentă a spus “Exclus!”, deși comunicarea cu tot personalul, de câte ori a venit Emilian la noi, a fost impecabilă. Nu deranjam pe nimeni, așa că stătea în rezervă cu noi ore întregi zilnic. Acum, însă… Empatia a fost mereu prezentă la cote maxime, dar s-a nimerit fix în acea seară să fie pe tură doamna asistentă cea drăguță.

Neputându-mă opri din plâns, asistenta respectivă mi-a propus o pastilă care să mă poată ajuta să dorm, însă nu voiam să simt că mă abandonez într-un somn indus și o las pe Clara cine știe câte ore departe de mine. Între timp, a venit doctorul în rezervă să mă întrebe ce s-a întâmplat. I-am explicat starea mea de anxietate și neputință de a avea grijă de copilul meu. Puțin stupefiat mi-a spus: “Dar, doamna Paraschiv, cine v-a spus că nu puteți sta pe spate? Doamne ferește! Nu aveți nicio problemă! Am reparat ce era de reparat și acum totul e în ordine. Nu trebuie să puneți presiune mare o perioadă, adică să nu stați cu toată greutatea pe cusături, dar nu se pune problema de altceva! Stați liniștită și alăptați-vă minunea ca și până acum fără griji!”. Brusc, toate corăbiile mele au fost din nou la suprafața apei. Clara adormise între timp și am adus-o din nou lângă mine. Eu am reușit să adorm târziu, spre dimineață, dar a doua zi plecam acasă și asta era cel mai important. Ce a putut face din psihicul meu o informație greșită în seara aia, a fost incredibil. Trebuie avută mare grijă la mental toată perioada post-partum. Suntem foarte fragile.

A doua zi, în jur de ora 15, am plecat acasă. Externarea nu a fost, cum aud în alte cazuri, greoaie și cu hârțogăraie multă. Au venit, pe rând, foi de semnat la mine în rezervă pe tot parcursul dimineții, au venit doctorul neonatolog al Clarei (doamna dr. Grumezescu – pe ea am vrut-o de la început pentru Clara și s-a nimerit să fie si în echipa cu care am născut) și ginecologul (domnul dr. Constantinescu). Amândoi mi-au dat ultimele sfaturi, Emilian s-a ocupat de ce a mai fost de plătit separat de contract (analizele suplimentare pe care le-am cerut pentru Clara, tratamentul meu, al ei, perioada în plus de spitalizare), iar eu am ieșit direct din rezervă și am plecat acasă. Fără să mă mai ocup de absolut nimic.

Toată experiența nașterii la Sanconfind a fost minunată! Personalul a fost extraordinar, condițiile la fel! Empatia, grija și respectul, atât pentru mine cât și pentru Clara, au fost imense! Echipa cu care am născut și care este foarte importantă, a fost mai presus de orice așteptare, iar Emilian a avut și el un rol vital. Din echipa de naștere face parte și partenerul vostru, dacă vă doriți asta. Iar eu nu credeam să am nevoie de Emilian atât de mult! Nu credeam niciunul dintre noi că experiența nașterii va fi atât de specială și revelatoare pentru noi ca și cuplu. Momentele prin care am trecut împreună au sudat și mai mult ceea ce era deja atât de frumos și puternic construit. Toată sarcina, nașterea și tot ce a urmat de-atunci ne-a crescut respectul reciproc și mai mult decât era deja, ne-a făcut să ne privim cu și mai multă admirație și recunoștință unul pe celălalt și să ne iubim și mai mult (dacă nu credeam că ne putem iubi și mai mult decât o făceam deja).

Perioada post-partum are și ea povestea ei specială pe care o să v-o spun în articolul următor. Merită unul dedicat ei și modului în care m-a luat prin surprindere cu toată pregătirea și cunoștințele mele cumulate prin cursuri și cărți citite înainte de naștere. Vă povestesc. E de povestit.