A durat ceva până am pus cap la cap toate informațiile primelor 13 săptămâni de sarcină. Cele mai pline de până acum și cu, probabil, cele mai multe de povestit. Așa că, fetelor, luați-vă o cafea sau un ceai și hai să vă povestesc!

Când am filmat ultimele imagini din vlog speram să îl postez înainte de gender reveal-ul din Instagram, însă nu m-am organizat, dar am lăsat video-ul așa, pentru a-mi aduce aminte, peste ani, de suceala legată de sex (înțelegi la ce mă refer din finalul vlog-ului).

Așadar, primul trimestru cu bebelina mea a fost unul destul de greu. M-a luat prin surprindere, dat fiind faptul că primele săptămâni au fost lapte și miere, nesimțind, măcar, că sunt însărcinată.

Conform calendarului, sarcina s-a instalat undeva între 14 și 16 Decembrie 2021 (pe 16 este ziua lui Emilian), dar ea se calculează de la 1 Decembrie (prima zi a ultimei menstruații).

Noi am aflat pe 29 Decembrie, când sarcină avea deja, practic, aproape o lună. Până atunci, am făcut multe ședințe foto pentru toată perioada iernii, am alergat km întregi în frigul de Decembrie, am mers la sală constant, am mâncat la fel ca înainte și n-am avut nicio senzație ciudată în corp, deși înainte mă gândeam că voi simți, cumva, atunci când se va întâmpla. Până pe 29, n-am avut nicio idee.

Ca să o luăm puțin din spate, noi am început să “lucrăm” la bebe din Februarie 2021, așadar, erau deja 10 luni de când încercam. În prealabil îmi rezolvasem toate micile carii, mă asigurasem că totul e în regulă din punct de vedere medical (analize de sânge, control ginecologic urmat de tratarea micilor problemuțe etc.), așadar terenul a fost pregătit cu destul de mult timp înainte.

Nu a fost să fie timp de 10 luni, cu toate sincronizările cu ziua ovulației, teste de fertilitate, teste de ovulație, stat cu picioarele în sus după “lucratul la bebe”, plecat în vacanță pentru a ne rupe de stresul cotidian și câte nu om mai fi încercat. Timp de 10 luni nu a întârziat menstruația nici măcar o zi. Eram ceas la 25 zile, cum sunt de ani întregi. În Decembrie deja nu ne mai gândeam că se va întâmpla. Renunțasem, treptat, să ne mai agităm (eu mai ales, care aveam impresia că un copil apare imediat) și deja ne plănuisem să mergem spre niște controale mai amănunțite după întoarcerea din cele două plecări din țară de la începutul lui 2022.

Înainte să plecăm în Viena, însă, mi-a întârziat. Nu m-am gândit, însă, la sarcină, pentru că nici nu ținusem cont de perioada fertilă luna respectivă și, plus de asta, aveam și toate simptomele posibile care anunțau că menstruația se apropie (durerile specifice de burtă și sâni în special). Plus de asta, am spus să aștept până la 28 zile, cum e o menstruație normală, că “sigur vine. O simt. E imposibil să nu.” Dar nu a venit, iar pe 28 spre 29 Decembrie, undeva pe la 3 și jumătate noaptea, mi-am făcut testul, total fără emoții. Eram, în continuare, sigură că nu e nimic.

De ce la 3 și jumătate noaptea? Pentru că trebuia să merg la toaletă și am zis că s-a concentrat suficient treaba și că poate, până dimineață, nu mai fac pe mine așa rău. A doua liniuță a testului abia se vedea, eu abia vedeam oricum la ora aia, așa că, puțin confuză, l-am trezit pe Emilian să îmi spună dacă și lui i se pare că sunt două liniuțe acolo. Soțul meu era pe mai mult de jumătate adormit și mi-a spus liniștit că mai bine vedem mâine dimineață, neavând ce să facem la ora aia. I-am spus să meargă la singura farmacie non-stop din Ploiești să ia un test ultra sensibil, dar mi-a spus să vin să dormim, fiind amândoi foarte obosiți, și vedem mâine la prima oră. Instant m-am îmbrăcat, fără să îi dau timp de reacție, și am plecat singură spre farmacie unde nu am găsit test ultra sensibil. M-am întors, m-am băgat la somn, visând toată noaptea că Emilian mă părăsește după ce află că sunt însărcinată pentru că își dă sema că “nu e pregătit”. Hormonii deja începeau să își spună cuvântul, sau poate doar overthinking-ul meu era de vină.

A doua zi, la prima oră, soțul meu a plecat la farmacie și s-a întors cu testul ultra sensibil. L-am făcut imediat: pozitiv. Cu cele două liniuțe perfect clare. Am plâns amândoi, Emilian spunându-mi că nu se putea încheia mai bine de atât anul.

Apoi, blank de sentimente legate de sarcină. Cred că era combinația de șoc, lipsa de conștientizare a ceea ce se întâmpla și faptul că ne setasem amândoi creierul că primul trimestru e cu risc și nu ne-am lăsat să ne bucurăm deloc, contrar așteptărilor, la cât ni l-am dorit.

Am anunțat doar familia apropiată în primă fază (părinții noștri și bunica mea), iar după întoarcerea din Paris am fost la primul control. Deja aveam 5 săptămâni și 5 zile, iar tot ce se vedea era sacul gestațional, buburuza având atunci doar 0.31cm.

În seara respectivă l-am așteptat pe Emilian acasă cu ecografia și cu un bilețel cu “Bună, tati! Sunt aici!” și spuneam că sunt norocoasă că am o sarcină pe care nici nu o simt. A doua zi dimineață, la 5 săptămâni și 6 zile, a început răul. Timp de aproximativ 6-7 săptămâni de atunci începând, am fost legumă. Stări constante de greață, vomitat de 2-3 ori pe zi (îmi doream să vomit mai des, dar nu puteam și nici nu aveam ce), incapacitate de a folosi orice ecran, de a citi (toate astea îmi amplificau stările) etc. Zilele mele treceau în pat, într-o stare continuă și puternică de rău de cât deschideam ochii până adormeam. Am avut câteva episoade de plâns pentru că mă simțeam incapabilă de orice, “inutilă” și total neproductivă. Că doar nici să muncesc nu puteam. Mi-a fost foarte teamă să nu am o sarcină toxică și să mă țină starea respectivă pe tot parcursul ei. Eram epuizată de tot răul și abia reușeam să mănânc. Perioada aia am mâncat o singură porție de mâncare pe zi, împărțită în 5-6-7 porții mai mici, și în fiecare dimineață încercam să îmi dau seama ce aș putea să bag în stomac cu minimul de greață. Am mâncat de câteva ori de la Mc și destul de mulți cartofi prăjiți. Apoi am avut o perioadă de brânză cu smântână de la Covalact cu pâine – integrală, cu mix de semințe, de la Mega (eu care nu am fost consumatoare de pâine niciodată). Cam asta puteam și oricum, în cantități extrem de mici (“puteam” impropriu spus, dar toleram).

Începând cu săptămâna 13, din câte îmi aduc aminte, respectiv cu finalul trimestrului 1, starea a început încet (dar foaaarte încet) să se amelioreze, până în săptămâna 16-17, când n-am mai vomitat deloc. Dar de-atunci s-au mai întâmplat schimbări pe care vi le povestesc în articolul despre trimestrul doi care se încheie în curând. Doamne, nu îmi vine să cred, jur…

Era să uit: controalele medicale și analizele. Un subiect de interes. Ei bine, tot primul trimestru am mers la control (ecografie și discuție cu medicul) din două în două săptămâni, mai ales că, după cum am spus și la început, primul trimestru este cel mai important pentru bebelin și cu cel mai mare risc. Practic, în primul trimestru se formează tot. Din al doilea încolo, crește, în principiu. Noi folosim aplicația “Sarcina+” de la Philips, în care găsiți informații despre fiecare etapă în parte. E fascinant. Și aplicația este gratuită.

Revenind, am luat Elevit 1 întreg trimestrul I, Acid Folic și No-Spa la nevoie, de câte ori simțeam și cel mai mic disconfort la burtică, iar din săptămâna 8 am început să iau Arefam ovule (progesteron), pentru ca bebe să se prindă bine. Încă iau Arefam și voi lua până în săptămâna 34 conform medicului.

Pe partea de greață am încercat tot ce se putea încerca (Navatac, Emetix, Rennie etc.). N-a funcționat nimic. Am mai auzit și de ghimbir. Ajută, în general. La mine nu avea efect.

Ca și analize, am făcut un set mare mare de analize de sânge (4 eprubete – confirm că mi-a venit rău de tot), printre care și profilul TORCH unde se vede existența diverșilor anticorpi (inclusiv toxoplasma, aviz iubitorilor de pisici). Restul au fost analize clasice, pentru care se putea lua inclusiv trimitere de la medicul de familie. Pentru TORCH nu merge, însă.

Apoi am mai făcut un set de analize uzuale ginecologice (secreție și Papanicolau). În rest, cum am spus și anterior, ecografii. Vaginale toate în primul trimestru dacă îmi aduc bine aminte. Apoi am trecut la cele abdominale după prima morfologie. Ah, da, și morfologia + dublu test (unde se detectează riscul de anomalii cromozomiale). Uitam de asta. Morfologiile sunt ecografii abdominale unde se pot măsura mult mai multe lucruri decât la o ecografie normală. Se fac trei pe sarcină, câte una în fiecare trimestru. Pentru dublu test se ia sânge, iar rezultatele de acolo se bagă într-un calculator împreună cu rezultatele morfologiei de trim. 1 și se face o statistică. Dacă iese, cumva, risc crescut de anomalii cromozomiale, urmează alte analize (triplu test, amniocenteză sau ce recomandă medicul). La noi nu a fost cazul.

Cu aceste informații livrate, cred că am terminat lungul șir al destăinuirilor din trimestrul I. Am ieșit din el cu 4 kg în minus (am pornit de la 48 si am ajuns la 44). Lung a fost. Acum, când mă uit în spate nu îmi mai pare, însă, cât am fost acolo, aveam impresia că nu se mai termină. Concluzia este că soțul meu este minunat. Atât. Și, urmează “primăvara sarcinii”, trimestrul doi, despre care vă voi povesti în curând! Revin.